Ieri seară, la Românii au talent, un puşti de 12 ani s-a referit la părintele său spunându-i “tăticuţul meu”, şi am pus instant mâna pe telefon să văd ce mai face tata. Aşa, dar în varianta prescurtată, i-am spus şi eu toată copilăria: Uţu.
Nu e ca şi cum trecuseră prea multe zile de când am vorbit cu ai mei, dar, chiar şi-aşa… Aproape uitasem de apelativul pe care îl foloseam în copilărie. Şi m-a apucat nostalgia. Vremurile bune când, deşi pe-atunci nu preţuiam asta, grija mea o avea altcineva :)
Ieri n-am avut răgaz, nu prea m-am mişcat de la laptop, dar azi am fost să-i duc mamei mărţişor şi să-l primesc şi eu pe cel de la tata, cel pe care-l port cu siguranţă până pe 9 martie, în fiecare an, indiferent de ce alte mărţişoare primesc şi de la cine. Mi-a luat o buburuză, e tare drăguţă.
Se prinde cu ac de rever, să nu zboare! :)
Splendida! Buburuza este si febletea mea si o colectionez in toate formele ei posibile :)
Iti doresc o primavara frumoasa (ca tot se obisnuieste urarea :)
) cu cat mai multe buburuze!
sar’na! eu nu’s colectionara, dar primavara asta o sa pot buburuza, ca’i de la tata! :)