Sunt fan Nokia de aproximativ zece ani, de când am folosit primul meu telefon de la ei. În toţi aceşti ani, am schimbat, probabil, vreo 7 sau 8 aparate. Toate au fost Nokia. Acum folosesc un N8 şi sunt foarte happy cu el.

Taman de aceea, fiindcă e love brand, cum s-ar spune, vestea de astăzi, cu privire la închiderea fabricii de la Jucu mi-a picat cam strâmb, fiindcă îmi e greu să mai plac Nokia după ce-i lasă pe 2200 din compatrioţii mei fără job într-o perioadă în care şomajul e-n floare.

Nu vreau să comentez decizia de business a companiei finlandeze, cu atât mai mult cu cât, cumva (să mă iertaţi!), mi se pare logică: piaţa pentru telefoane ieftine (ca cele produse la Jucu) e în Asia iar materia primă e tot acolo. În plus, nu cred că le e simplu şi mi se pare un gest de respect că cel care a dat vestea angajaţilor şi le-a răspuns la întrebări nu e vreun directoraş, nu e nici măcar Country Managerul ci chiar şeful ăl mare din Finlanda, CEO-ul Stephen Elop.

Ce mi se pare, însă, de comentat, este decizia Nokia România de a nu anunţa sau discuta despre Jucu pe conturile sale de Social Media. Pot, până la o limită, să înţeleg de ce au ales să nu intre în discuţii şi, la insistenţele mele pe Twitter, să mă trimită la o pagină de comunicări corporate a companiei mamă.

Totuşi nu pot să nu mă întreb de ce Nokia România alege să nu-şi reasigure utilizatorii din România (şi fanii: pe FB sunt 53.665 de fani, deloc puţini, aş zice!) că, de fapt, brandul nu pleacă nicăieri şi că, dincolo de regretabila închidere a fabricii, Nokia e bine.

Mie mi s-ar părea firesc acum ca brandul să compenseze cumva, prin comunicare, percepţia negativă inerentă ce vine odată cu închiderea fabricii din România, în loc să tacă mâlc pe reţelele sociale, adică fix acolo unde interacţiunea cu utilizatorul ar trebui să fie din seria “connecting people”. Nu de alta, dar eu am nevoie să folosesc un telefon produs de un brand care îmi place şi să fiu mândră de asta.

Deci, Nokia, pricep că treci prin momente neplăcute în România, acum, dar eu, utilizatorul tău, am nevoie să ştiu că pot să te plac în continuare.

PS poza cu zările e făcuă cu N8 :)

Îl bălăcăresc în fiecare zi pentru că e murdar, insalubru, chiar, pute, pe alocuri, e înghesuit şi prea puţin verde după gustul meu. Pentru că parcul de lângă casă are aleile explodate şi nimeni nu-şi bate capul să facă ceva legat de asta, şi e greu să alergi aşa. De trafic aproape că nici nu merită să pomenesc, atâta e de dramatică treaba. Şi nici n-au (re)venit studenţii în oraş, iar şuvoiul motorizat se târâie încet pe artere, gâtuit pe la intersecţii!

Centrul Vechi e o ruină prost pietruită, cu puzderie de terase printre care cu greu cineva îşi poate face loc. Nu a mai rămas nimic de vizitat: Hanul lui Manuc e închis, Stravropoleos-ul abia îşi şopteşte povestea iar studioul Casandra a fost retrocedat şi urmează să devină cârciumă, fiindcă proprietarul nu vrea teatru acolo iar Primăriei nu i-a trecut prin cap să pună condiţii la retrocedare. Casele vechi, dărăpănate – câte mai sunt – au faţade care abia mai rezistă şi oricum cu greu le poţi zări printre umbrelele branduite cu beri medaliate sau nu.

Dintre toate meseriile şi breslele Bucureştilor de odinioară, Lipscani, Şelari, Gabroveni, Blănari, ai zice că tot ce-a mai rămas acum sunt neinspiraţii care produc nişte rochii obosite de mireasă. Micile târguri care se întind, ocazional în spatele BNR-ului, sunt şi ele pline, în majoritate, de produse Made in China sau Taiwan, ceasuri cu pene şi pene cu strassuri şi strassuri cu luminiţe sau mai ştiu eu ce kitchoşenii. Iar asta nu e tot ce se poate spune de rău de oraşul ăsta.

Şi totuşi, dacă-l cunoşti un pic, îţi intră în sânge, şi ajungi să observi porumbeii aciuiaţi pe lângă o streaşină pusă acum mai bine de-un secol pe casă. Şi, când îşi ridici privirea, observi detalii dantelate pe zidul de sub streaşină, pe casa vecină, pe întreaga stradă. Vara, parfumul teilor e minunat, iar toamna culorile vesele ale frunzelor împodobesc asfaltul gri. Pe străzile cu nume de capitale străine merită să mergi doar la pas, ca-ntr-un muzeu, şi chiar Calea Victoriei, de la palatul lui Enescu până la palatul CEC, merită străbătută la pas. Ca şi Cotrocenii, de altfel, şi-ar mai fi şi alte zone, locuri pitite, scăpate de…  mă rog, de “progres”.

M-am născut în oraşul acesta aşa că mă bucur când se strânge lumea pentru a-l cunoaşte mai bine. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca o asemenea iniţiativă să nu se suprapună peste o alta, una pe care eu o preţuiesc foarte mult, respectiv Let’s Do It, România. Sigur, poate munca participanţilor de sâmbătă n-ar face mare diferenţă între mormanele de gunoaie şi o Românie curată. Pe de altă parte, probabil că oricine ar putea găsi ceva mai bun de făcut decât să perie câmpiile şi pădurile pentru a extrage din ele peturi, pamperşi, ambalaje, păpuşi stricate şi câte şi mai câte.

Şi nu asta e ideea, nu?

Ne plângem constant de ce nu fac mai-marii pentru noi, dar mie, Let’s Do it, dincolo de componenta de igienizare vizuală a ţării, mi se pare că organizează şansa ca fiecare român să se poată implica pentru un bine mai mare şi comun. Şi din motivul ăsta, principial, aş fi preferat să nu existe alternative – chiar dacă faine şi binevenite! – organizate în chiar aceeaşi zi.

Să ne înţelegem: nu sunt fan Rihanna ba aproape dimpotrivă, aş putea spune. Şi nici măcar nu-mi plac versurile şi ideea de a împuşca pe cineva. Sau regretele de după. Dar îmi place beat-ul. Ram pa pa pam!

Poate de vină e astenia de toamna asta care nu mai vine, poate doar amintirea unui fapt mult prea consumat, petrecut, cu aproximaţie, acum trei ani, poate e vineri sau poate, mai mult ca sigur, desigur, uneori am accese de onestitate pe care nu pot sa mi le reprim. Dada, ştiu că, de fapt, suntem o lume de oneşti. Cu toţii şi, mai ales, cu noi inşine. Aham!

Trec printr-o perioadă mai degrabă dubioasă, în care descopăr (din nou) că lumea nu-i aşa cum a promis, vorba cântecului. Bine, (aparent) nu-s vreo naivă, ştiam şi eu asta dar meschinăria unora încă reuşeşte să mă surprindă, efortul maxim, deranjul de a avea doua (sau mai multe) feţe pe care le alterneaza dupa cum devine cazul, uneori (şi asta mă termină!) cu sinceritatea omului care chiar nu’şi dă seama de ce ar fi greşit să fie când hăis, când cea.

Meseria mea (pe care o iubesc!) presupune o oarecare îndemanare de a jongla cu vorbe şi, uneori, cu atitudini, deci nu mi’e strain jocul actoricesc de lumini şi umbre, însă, cu toate astea, dubla personalitate dusa până la schizofrenie îmi taie apetitul de oameni şi alimentarea cu logică.

De ce?! De ce să te chinui să păstrezi nişte aparenţe dacă oricum eşti jogodie? Sau, dimpotrivă, dacă nu eşti un om rău, cine sau ce te poseda să te ticaloşeşti acum, pentru ca, două minute mai târziu, să’ţi culegi spumele de pe rever murmurând un cântec vesel? Beats me!

Zilele astea, crocodilii bulimici sunt în alertă maximă, sătui şi scârbiţi, însă (da, până şi ei!), de atâţia oameni cu atât de multe feţe şi cred că trebuie să investesc în nişte rechini. Albi, normal. Să dea bine! :D

Sau, şi mai eficient, un cântec vesel să cântăm:

PS trece.. :)

Am urmărit cu admiraţie “The rise of Gimmy Gym“, sala de fitness de care se ocupă Liviu Alexa şi, deşi parcă nu era în programul iniţial primit pe mail de la organizatorii Cluj Brands Tour, m-am bucurat mult când am aflat că mergem şi acolo.

Spaţiul e imens, dar sălile sunt aşa colorate şi prietenoase încât n-ai senzaţia de hală în care te pierzi ci de loc prietenos şi, deşi poate sună nepotrivit cu contextul, intim. Bine, n-a mai fost aşa de intim când am dat noi buzna, dar Liviu ne-a arătat una-alta apoi ne-a “cazat” într-o sală goală pentru a ne povesti mai multe despre Gimmy fără să-i deranjăm pe clienţi.

Şi sunt multe de povestit, căci nimic din ceea ce e de cea mai bună calitate în acest domeniu nu a fost lăsat deoparte, de la echipamente până la accesorii şi haioasele semne de pe uşa toaletelor care indică faptul că acolo ar fi o cabină de telefon. Adică până şi la budă te duci zâmbind. Mă rog, mai puţin #zicu – prietenii ştiu de ce!

Nu ştiu să existe aşa o sală prin Bucureşti, dar la Cluj asta am aflat că se plănuieşte deschiderea unui Gimmy şi în Capitală şi a încă unuia, la Timişoara, ceea ce mă bucură tare, cu atât mai mult cu cât am primit un abonament VIP valabil 10 ani!

Înţeleg că mai e o sală şi în Cipariu, eu am văzut-o doar pe cea de la Polus Center şi mi-a plăcut foarte tare. Şi nu doar locul ci şi entuziasmul şi felul de a gândi business-ul pe care îl au Cristina şi Liviu, respectul şi grija faţă de clienţi (apa plată şi cafeaua sunt la discreţie, gratuite), bunul simţ şi umorul.  Şi se pare că nu sunt singura, pentru că sunt deja 5000 de clujeni care au ales Gimmy. Pe pereţi am văzut descrierea programelor pe care le poţi urma acolo, clasicele fitness şi aerobic, zumba, dar şi alte chestii de care habar n-aveam că se fac, multe dintre ele cu dans inclus, în aşa fel încât, ok, facem mişcare dar ne şi distrăm – am zis că, personal, detest rutina mişcărilor de fitness. Dans, însă, sună muuuult mai atractiv. Desigur, unii nu renunţă la minge, însă! :p

Tot la Gimmy am aflat despre Detoxolit, un complex de detoxifiere ce are la bază o forumă specială de zeolit, un mineral care acţionează ca o sită moleculară în care se prind toate porcăriile pe care le adunăm prin organism. Am primit produsul “în teste” (cura pentru o lună) şi promit să vă ţin la curent. Beneficiile, în orice caz, sunt mai mult decât promiţătoare şi, ca o fumătoare ce mă aflu, orice cură de genul ăsta e mai mult decât indicată şi binevenită. Apropo, doamnelor, ştiaţi că:

Două kilograme, da?!

Acestea fiind zise, vă îndemn la sport şi vă reamintesc că Cluj Brands Tour este un eveniment organizat cu sprijinul Primăriei Cluj-Napoca. Sponsorii oficiali ai evenimentului sunt: Banca Transilvania, Napolact, Vitacom, Farmec, Jolidon, Ursus şi Trilulilu, iar ca parteneri îi are pe: Best Western Plus Fusion Hotel, Autonom,Ludwig Bavarian Bierhaus,Starbucks şi Webfactor.

Ne bucură să auzim, la telefon, vocea unor persoane îndrăgite dar următoarea generaţie de terminale mobile ar putea să producă senzaţii mult mai puternice decât atât: sărutat, atingeri de mână sau o respiraţie fierbinte în ureche.

La recent încheiata conferinţă mondială Mobile HCI (human-computer interaction) de la Stockholm, un designer german, Fabian Hennert, a prezentat un prototip de telefon cu ajutorul căruia banalul “te pup” rostit la telefon ar putea deveni un mozol în toată regula prin intermediul unui senzor şi unei membrane buretoasă (sau aşa ceva). Pentru mai multe explicaţii, vedeţi mai jos prezentarea domnului de acum un an, la TED.

Argumentul lui Hennert ar fi că cele două motive principale pentru a vorbi la telefon sunt schimbul de informaţii şi păstrarea legăturii cu ceilalţi, iar aceasta din urmă este o nevoie emoţională a cărei împlinire, iată, zice neamţul, ar putea beneficia de invenţiile lui.

Detaliile tehnice sunt mai puţin importante, e vorba, deocamdată!, doar de un prototip. Totuşi, chiar şi fără asemenea “îmbunătăţiri”, telefonul mobil a devenit o prezenţă constantă şi de neînlocuit în viaţa fiecăruia dintre noi. Ne leagă cu fire nevăzute de toţi şi de toate şi, în ciuda faptului că ar trebui să fie un instrument care să ne ajute, de multe ori reuşeşte să ne streseze ori să ne lezeze intimitatea. Uneori, chiar şi când nu sună! :)))

Nu e suficient, oare, că oricum comunicăm online mai mult decât offline, o generaţie de SIMS, că în loc de o sclipire în ochi şi un zâmbet “pe bune”, am ajuns să trimitem sms-uri cu smileys, acum să ne şi pupăm prin telefon?! Nu, mersi!

Sau poate sunt eu mai sălbatică şi unora chiar le surâde ideea?!

Îmi place prenumele meu şi mi se pare că mi se şi potriveşte, cu atâţia R, sonor, adică, ba mă încântă şi rezonanţa lui istorică, apropo de povestea romantică dintre domniţa Ruxandra şi Timuş, duşmanul tatălui său. Şi de aia ţin să nu fie pocit. Nu Roxana, nu Ruxi. Compromisul pentru leneşi şi varianta scurtă pentru Twitter poartă numele de Ruxa. Dar prefer Ruxandra.

(Ilinca Dima e altă poveste)

Din pricina asta, nu cred că m-am recomandat niciodată altfel decât în formula prenume nume, lucru care, de altfel, mi-a atras admonestări din partea unor profesori care nu priveau cu ochi buni ieşirea din tiparul catalogului. Adică, vezi Doamne, eu aş fi fost Predescu, nu Ruxandra. Mie mi se rupea şi am continuat să-mi semnez lucrările şi tezele în acelaşi fel. Între timp, şi numele a devenit… renume, în sensul că s-a personalizat: mi s-a zis, încă mi se mai spune, pe alocuri, piaredescu, făcându-se referire la ceea ce fac, profesional vorbind, de vreo zece ani.

Tocmai de aia nu pot să nu fiu un pic surprinsă când văd, pe Twitter, pe Facebook sau chiar faţă în faţă, oameni care se recomandă Popescu Miaunel în loc de ceea ce eu găsesc firesc, adică viceversa. Şi nu pricep de ce fac asta. Nu le spune nimeni că nu e ok aşa, că după anii şcolii, hai, şi după liceu, obiceiul ăsta “dă rău”? Nu sunt conştienţi că, la fel ca în seria Nemuritorul, denumeşti întâi individul şi apoi familia din care face parte?

Ori sunt atât de lipsiţi de individualitate încât nu contează?!

M-am întrebat de mai multe ori de ce majoritatea uraganelor au nume de femeie ca şi cum, dacă e să fie o pacoste serioasă, care face o grămadă de stricăciuni, îţi ia casa şi tot ce ai, viaţa, chiar, dacă nu eşti atent, aşa o năpastă, deci, atunci numele ei este (de) femeie!

Doar ieri am apucat să mă interesez în detaliu despre asta şi nu, de fapt, nu e nici urmă de misoginism în povestea asta.

Prin secolul XIX, când uraganele şi furtunile serioase au început să fie monitorizate, notate, măsurate, odată cu avansarea ştiinţei meteo, oamenii se referau la uragane asociindu-le cu orice sfânt, mucenic ori sărbătoare din ziua ori perioada respectivă. Istoria ne spune că primul care a introdus sistemul numelor proprii pentru uragane a fost un australian, Clement Lindley Wragge, şi tot el a fost cel care a venit cu ideea algoritmului alfabetic ce, cu puţine modificări, se foloseşte şi azi.

Numele de femei au fost, însă, găselniţa meteorologilor americani navigatori care au botezat furtunile din larg – unele dintre ele devenind uragane – cu nume de femei, întocmai precum au făcut şi cu navele: cele mai multe au tot numele unor doamne şi domnişoare. Poate pentru că erau departe de case şi le era dor de neveste, mame, fiice, iubite, naiba ştie!, dar asta e istoria. Lucrul ăsta s-a petrecut prin 1950 şi ceva şi abia aproape trei decenii mai târziu au început să fie luate în considerare şi nume de bărbaţi pentru botezarea uraganelor.

În prezent există şase liste cu nume pentru uraganele din toată lumea, listă realizată de Organizaţia Mondială de Meteorologie. Lista este alfabetică, numele sunt, deopotrivă, de femei şi de bărbaţi (parcă totuşi cele de femei primează), şi se refolosesc. Există şi excepţii, în sensul că unele nume sunt retrase din listă, atunci când furtunile cu pricina au produs pierderi masive şi se consideră că refolosirea lor ar putea stârni amintiri prea dureroase celor afectaţi. Aşa este cazul Katrinei (înlocuită cu Katia), a lui Andrew, Rita sau Ike.

Acum ştiţi!

PS Între timp, Irene s-a mai domolit, fiind “cotată” acum doar de gradul 1 din cinci. Dar poate oricând să se răzgândească, doar e femeie! :)

;

Guest post by domnul Sony

Şi să ştiţi că apreciez foarte mult aprecierile voastre de la postul precedent, cel cu sfaturile. Mai am sfaturi, dar nu azi. Azi sunt uşor ambetat la gândul că am rămas singur acasă. Home Alone 137 cred, dar cine mai stă să numere cât umblă fata asta creanga?! Şi am încercat să plec cu ea, m-am ascuns în geantă, dar mi se vedea capul.

Pe de-o parte, sunt un pic stresat pentru că am responsabilităţi şi trebuie să mă duc la uşă ori de câte ori aud o mişcare, că poate se întoarce. Nu ştiu când se întoarce, dar nu-mi place să stau singur. Pe de altă parte fiindcă ea e şi jucăria mea preferată. Serios, vouă v-ar plăcea să rămâneţi fără televizor, fără mobil şi chiar fără net câteva zile?!

(asta e o poză mai veche, între timp are un laptop din ăsta şi eu nu mai pot să stau călare pe net toată ziua)

Anyway, acum sunt fix în situaţia aia în care miaun în sufragerie, apoi fug repede-repede în dormitor ca să-mi răspund. Nu poţi să te joci aşa prea mult, iar eu am o vârstă, totuşi.

M-am gândit să fac un party, am destule grăunţe, dar nu prea cunosc alte pisici. Pe vremuri, pe acelaşi palier cu apartamentul nostru, locuia un motan portocaliu şi slăbănog, o zgâtie, cu care m-am întâlnit, aproximativ nas în nas, într-o zi. De fapt, eu ieşisem pe holul blocului, ca să văd care mai e treaba, ce mai fac babele, în fine, să mă asigur că totul merge cum trebuie, şi când colo, puf! tigratul, slăbănogul, maţe goale, fripturistul îmi iese în cale!

Şi nu vă spun că se arcuise tot de parcă era băgat în priză şi a vrut să mă scuipe?! Cât tupeu să ai să te porţi aşa cu mine când e clar că 1. eram mai mare decât el şi 2. eu sunt blond natural, nu roşcat din ăla oxigenat. Cât tupeu?! Eu am vrut să fiu prietenos, adică, na, eram curios ca o pisică, fiindcă nu mai cunoscusem alţi motani, decât o mâţă, tot vecină, Fetiţa, iar el a băgat atitudine din asta mitocănească.

În replică, m-am uitat foarte urât la el şi am ţuştit-o spre casa noastră ca să văd dacă are tupeu să vină după mine. N-a avut. Pe urmă mi-a părut rău că am auzit că s-a pierdut sau a căzut de la balcon sau aşa ceva. Dacă am fi fost prieteni aş fi putut să-i spun că nu e mişto să cazi de la balcon. Adică adrenalină, adrenalină, dar chestia aia gri de pe jos nu seamănă cu mocheta pe care o tot gheruiesc eu. Nu, deloc. E tare, e rece şi miroase în multe feluri. Şi doare, au!

Mă rog.

Ideea e că dacă ar fi locuit în continuare aici aş fi putut să-l invit la un party. Nici Fetiţa nu mai e, s-a mutat. Vlăduţ (adică ursul de pluş) nu e suficient de distractiv, iar Căţelul nici atât! Şi, deşi mă străduiesc – pe şest! – de câteva zile, nu cred că o să reuşesc să sparg vaza fumurie. Singur, o să stau un pic la plajă, ultravioletele fac bine la blană, iar lumina din balconul nostru e divină. Dar în rest?!

What to do, what to do? Idei?

Toţi purtăm măşti, e un adevăr indubitabil şi cine spune că nu poartă minte. Într-un fel sau altul trebuie să funcţionăm social şi, hai să admitem, nimeni nu-i perfect, fiecare are ceva ce trebuie sau crede că trebuie ascuns. Şi, cumva, asta e în regulă, atâta timp cât masca presupune un pic de fard, nu operaţii estetice despre care încercăm să minţim.

Minţim şi disimulăm în dreapta şi în stânga cu o seninătate demnă de cauze mai bune. Ca să ne facem plăcuţi, fiindcă ni se pare că nu suntem destul de cool pentru asta, ca să obţinem diverse avantaje, fără să ne gândim că, uneori, avantajele obţinute într-un context în care nu le-am meritat nu au cum să ţină prea mult.

Deunăzi, un mail nevinovat mi-a confirmat părerea nu prea bună ce începuse deja să se contureze faţă de cineva care pare foarte ok. Din cauza contextului nu-mi pot modifica atitudinea faţă de acest cineva, ar trebui să dau explicaţii, s-ar isca dicuţii, confruntări… Neah! Nu e chiar prima dată când mi se întâmplă dar, cumva, asta mă face să mă simt şi eu cam “mascată”.

Poate şi de asta mă enervează un pic faptul că sunt un bun profiler şi că văd, adesea, dincolo de formă. Aş prefera uneori să fiu mai fluturaşă în schimbul dezamăgirii că am dreptate atunci când aş prefera să greşesc.

Totuşi, cu riscul de a trebui să ne străduim pe bune şi constant pentru a deveni cu adevărat mai buni, n-ar fi mai simplu dacă am purta mai puţine măşti? Fiindcă, odată ce acoperi tot, acoperi şi părţile bune. Poate părea mai sigur aşa, dar… nu e!