De fiecare dată când sunt în Sibiu încerc să ajung la Brukenthal ca să văd ce expoziţii noi mai sunt şi, dacă am vreme şi de asta, să iau soldăţei de la magazinul de suveniruri. Sunt mici, cât un băţ de chibrit, au armuri din diverse epoci şi, din câte ştiu, au grijă de cei cărora le sunt oferiţi cu drag. Şi cum eu aşa fac, m-am dus să-mi refac colecţia. Nu am găsit soldăţei cum am vrut eu, dar am găsit o poveste cu doi motani. Eu mă declar mulţumită, şi sper că şi voi!

Un pic dezamăgită că nu am găsit colecţia de soldăţei, m-am mai uitat prin vitrina magazinului, poate-poate, şi aşa am zărit un magnet cu doi motani portocalii. Da’ ăştia doi cine mai sunt?, am întrebat, mirată. Adică pisici pe Facebook, înţeleg, sunt simpatice, dar ca suvenir de la Brukenthal…

Iubesc Bucureştiul, aşa cum e el, mare, gălăgios, prăfuit şi trepidant. Mi-s dragi colţuri de străzi cu case ce-şi pitesc obrazul după perdele de iederă, copaci pe care-i cunosc de când erau mici, locurile unde odinioară erau ţâşnitori şi aleile umbrite pe care-mi pierdeam paşii când mai trăgeam câte un chiul prin liceu.

Mi-ar fi plăcut şi mai mult, cred, pe la finele secolului trecut, când Calea Victoriei se numea Podul Mogoşoaiei şi nu avea asfalt pe jos ci lemn, ca să nu se strice botinele domniţelor, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii erau gentilomi, purtau ghetre, pălărie şi baston, trăsurile aveau cai bine îngrijiţi, seara se ieşea la grădină, erau baluri şi bătăi cu flori, iar decenţa nu era o noţiune desuetă. Da, da, sunt sigură că mi-ar fi plăcut.

Cele mai multe reclame la produse de curăţat casa au prostul obicei de a-ţi arăta tot soiul de gospodine care fac minuni cu produsele lor pe o cadă sau chiuvetă sau vas de toaletă care-s negre de atâta jeg şi piatră! Pricep că asta e găselniţa de a face efectul produsului minune mai vizibil, dar, frate, ce gospodină e aia cu o cadă atât de infectă încât nici câinele nu-ţi vine să-l duşezi acolo?!

Eu nu sunt ceea ce s-ar putea chema o gospodină. Dacă deschideţi dicţionarul la pagina cu acest cuvânt, e foarte foarte sigur că poza mea nu e acolo. Nu sunt nici măcar vreo maniacă a curăţeniei: se întâmplă uneori ca farfuria din care am servit cina să stea în chiuvetă până a doua zi sau pata de la cine ştie ce sos care a depăşit marginea oalei în timpul fierberii să nu fie eradicată instant.

Ţara lui Andrei e un proiect (da, un proiect Petrom!) despre care toată lumea îmi povesteşte numai lucruri bune. Andreea, care a şi petrecut o săptămână cu copiii, în tabără, nu mai contenea cu istorii despre cât sunt de simpatici ăştia mici, ce mişto e proiectul, ce multe învaţă şi, dacă nu era prietena mea, aş fi zis că e măcar PR-ul lor. Dar o cred, aşa cum îi cred şi pe ceilalţi care mi-au zis doar lucruri faine despre acest proiect.

Şi pe drept cuvânt, dacă ţara asta e un loc în care cei mici şi cei mari învaţă ce-i aia responsabilitate, cum să crească şi să trăiască frumos. Am spus şi o să susţin asta tot timpul: singura modalitate prin care putem să schimbăm ceva în bine în România este să devenim noi înşine mai buni, mai implicaţi. Şi chiar nu mă interesează al cui e proiectul şi de unde e finanţarea atâta timp cât ideea e bună, ajută şi devine realitate – asta ca să previn eventualele cârcoteli – iar la Şcoala lui Andrei, până în prezent, există 27 de proiecte care s-au transformat în tot atâtea soluţii de mediu, dezvoltare comunitară sau de educaţie.

Mă gândisem să scriu ceva mobilizator şi frumos despre România şi români. Fiindcă pot să fac asta, deprinderea de a vedea părţile bune ale… orice!, e deformaţie profesională. Dar mi s-ar părea ipocrit niţel. O fac, oricum, de fiecare dată când am ocazia, când aleg să povestesc atâtea chestii mişto care se  petrec în ţara asta şi despre oameni care au ales să facă, nu să aştepte.

Şi mi-e drag de România şi când îmi vine s-o părăsesc, nu numai azi, când văd că suferă, săraca, pentru că noi, românii, suntem atât de nepăsători când vine vorba de a schimba lucrurile, nu doar a vorbi despre schimbare pe reţelele sociale.

Când eram mică, pe la şcoala primară, cred, visul meu era ca de Revelion 2000 să fiu prinţesă la Cota 2000. Fatalitate, însă! În noapte de dinainte de anul 2000 eu nu urma să am vârsta rotundă de 20 de ani, iar ziua mea e în martie, nu pe 31 decembrie. Şi întrucât rochia mea de prinţesă (era de mireasă, desigur, dar la vremea aia nu-mi era clară diferenţa între una şi alta!) trebuia să fie diafană şi subţire, iar treaba asta nu cadra câtuşi de puţin cu peisajul arctic de la cota 2000, am renunţat de tot la această fantezie.

Habitat for Humanity e o organizaţie nonguvernamentală care face case. Asta într-o foarte scurtă definiţie. De fapt, însă, e mult mai mult.

La finele anilor ’60, Millard Fuller, un avocat american care făcuse primul lui milion la 29 de ani, s-a mutat, împreună cu soţia şi copiii, la Koinonia, o fermă din Georgia, construind locuinţe simple pentru oamenii din comunitate, cu ajutorul comunităţii. Cinci ani mai târziu, în Zair, Fuller a încercat – cu succes! – să multiplice ideea de “comunitate pentru comunitate” în construcţia de locuinţe cu un prim proiect ce a presupus ridicarea a 100 de case. De aici şi până la apariţia “Habitat for Humanity” au mai fost doar câţiva ani. Adică dacă putem face asta în State ori în Africa, de ce să n-o facem în toată lumea?! Şi au făcut-o, o organizaţie internaţională care a schimbat vieţile a peste 2,5 milioane de oameni din toată lumea!

Am un prieten care susţine că raiul pe pământ ar fi să trăiască la hotel! Din fericire pentru el, amicul meu nu a stat niciodată la un hotel mai mult de, hai să zicem, zece zile odată. Şi mie îmi place ideea, dar eu am stat cu săptămânile prin delegaţii şi nu e atât de bine pentru că într-un hotel, oricât de cosy, ideea de intimitate sau de acasă lipseşte, iar după două săptămâni m-am rugat de tantiile de la bucătărie să mă lase şi pe mine să-mi fac măcar o cafea! Îmi lipsea bucătăreala, ca să vezi!, şi-mi lipseau hainele lăsate acasă, oricât de multe mi-aş fi cumpărat între timp – şi mi-am cumpărat ceva!

Dar e bine, pentru o vreme, ca locul în care ajungi seara, târziu, să sclipească de curăţenie şi toate să fie puse frumos la loc fără ca tu să faci ceva în sensul ăsta. Şi e drăguţ, de asemenea, ca micul dejun să fie acolo, gata pregătit, iar o faţă prietenoasă să te întrebe dacă nu vrei şi cafea. Că tu vrei, asta e clar!

Despre români se zice că-s un popor ospitalier. Tot ce se poate, dar în materie de servicii, mai ales când vine vorba de industria “opitalităţii”, mie mi se pare că n-am fi chiar cei mai pricepuţi din lume. Poate s-au schimbat generaţiile, iar cei mai tineri nu mai au şcoala veche a gazdei care te primeşte cu zâmbetul pe buze, cu ştiinţa de a nu spune NU, orice ar cere clientul. Pentru că, dacă e mulţumit, clientul revine, ba chiar mai spune şi prietenilor, iar bacşişul este peste măsură de generos.

Am avut ocazia să cunosc o asemenea gazdă la Oradea şi, mai mult decât atât, să mă bucur de atenţie şi poveşti. Figură celebră a oraşului, doamna Maricica, fiindcă aşa e cunoscută directoarea de la Restaurantul Butoiul de aur, fost Oradea, a învăţat meseria asta a zâmbetului toată viaţa, de la 18 ani, adică acum vreo jumătate de secol, când a intrat ucenică la Oradea. Ulterior s-a specializat  la şcoli de soi, inclusiv în Capitală, dar meseria aia bună, a învăţat-o acolo, printre mesele şi scaunele din vechiul restaurant.

Dacă n-aş fi citit presa locală (un obicei vechi şi din ce în ce în ce mai prost) n-aş fi aflat – singura informaţie interesantă – că la Orbeasca e bâlci de Sfânta Maria. Fireşte, până şi ştirea asta era eronată: bâlciul începuse de sâmbătă şi, dacă aş fi ştiut, m-aş fi dus în după-amiaza aia, când e mai multă lume, mai hărmălaie, mai colorat. Dar n-am ştiut, aşa că ieri, în zi de sărbătoare, am “sacrificat” vreo două ceasuri ca să merg întru vizionarea culorii locale! Şi ce culoare!

Sigur, mă aşteptam ca totul să fie ţipător, că de-aia e bâlci, dar am fost un pic dezamăgită. Majoritatea tarabelor aveau produse Made in China, papuci, bumbace, brăţări de plastic şi, în general, mult, foarte mult, deranjant de mult plastic.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost “parcarea” – adică locul în care caii înhămaţi la căruţe luau o pauză şi-o gură de coceni uscaţi – fără prea mult chef, aparent. Nu le place “benzina” asta.