Mă gândisem să scriu ceva mobilizator şi frumos despre România şi români. Fiindcă pot să fac asta, deprinderea de a vedea părţile bune ale… orice!, e deformaţie profesională. Dar mi s-ar părea ipocrit niţel. O fac, oricum, de fiecare dată când am ocazia, când aleg să povestesc atâtea chestii mişto care se  petrec în ţara asta şi despre oameni care au ales să facă, nu să aştepte.

Şi mi-e drag de România şi când îmi vine s-o părăsesc, nu numai azi, când văd că suferă, săraca, pentru că noi, românii, suntem atât de nepăsători când vine vorba de a schimba lucrurile, nu doar a vorbi despre schimbare pe reţelele sociale.

Când eram mică, pe la şcoala primară, cred, visul meu era ca de Revelion 2000 să fiu prinţesă la Cota 2000. Fatalitate, însă! În noapte de dinainte de anul 2000 eu nu urma să am vârsta rotundă de 20 de ani, iar ziua mea e în martie, nu pe 31 decembrie. Şi întrucât rochia mea de prinţesă (era de mireasă, desigur, dar la vremea aia nu-mi era clară diferenţa între una şi alta!) trebuia să fie diafană şi subţire, iar treaba asta nu cadra câtuşi de puţin cu peisajul arctic de la cota 2000, am renunţat de tot la această fantezie.

Habitat for Humanity e o organizaţie nonguvernamentală care face case. Asta într-o foarte scurtă definiţie. De fapt, însă, e mult mai mult.

La finele anilor ’60, Millard Fuller, un avocat american care făcuse primul lui milion la 29 de ani, s-a mutat, împreună cu soţia şi copiii, la Koinonia, o fermă din Georgia, construind locuinţe simple pentru oamenii din comunitate, cu ajutorul comunităţii. Cinci ani mai târziu, în Zair, Fuller a încercat – cu succes! – să multiplice ideea de “comunitate pentru comunitate” în construcţia de locuinţe cu un prim proiect ce a presupus ridicarea a 100 de case. De aici şi până la apariţia “Habitat for Humanity” au mai fost doar câţiva ani. Adică dacă putem face asta în State ori în Africa, de ce să n-o facem în toată lumea?! Şi au făcut-o, o organizaţie internaţională care a schimbat vieţile a peste 2,5 milioane de oameni din toată lumea!

Am un prieten care susţine că raiul pe pământ ar fi să trăiască la hotel! Din fericire pentru el, amicul meu nu a stat niciodată la un hotel mai mult de, hai să zicem, zece zile odată. Şi mie îmi place ideea, dar eu am stat cu săptămânile prin delegaţii şi nu e atât de bine pentru că într-un hotel, oricât de cosy, ideea de intimitate sau de acasă lipseşte, iar după două săptămâni m-am rugat de tantiile de la bucătărie să mă lase şi pe mine să-mi fac măcar o cafea! Îmi lipsea bucătăreala, ca să vezi!, şi-mi lipseau hainele lăsate acasă, oricât de multe mi-aş fi cumpărat între timp – şi mi-am cumpărat ceva!

Dar e bine, pentru o vreme, ca locul în care ajungi seara, târziu, să sclipească de curăţenie şi toate să fie puse frumos la loc fără ca tu să faci ceva în sensul ăsta. Şi e drăguţ, de asemenea, ca micul dejun să fie acolo, gata pregătit, iar o faţă prietenoasă să te întrebe dacă nu vrei şi cafea. Că tu vrei, asta e clar!

Despre români se zice că-s un popor ospitalier. Tot ce se poate, dar în materie de servicii, mai ales când vine vorba de industria “opitalităţii”, mie mi se pare că n-am fi chiar cei mai pricepuţi din lume. Poate s-au schimbat generaţiile, iar cei mai tineri nu mai au şcoala veche a gazdei care te primeşte cu zâmbetul pe buze, cu ştiinţa de a nu spune NU, orice ar cere clientul. Pentru că, dacă e mulţumit, clientul revine, ba chiar mai spune şi prietenilor, iar bacşişul este peste măsură de generos.

Am avut ocazia să cunosc o asemenea gazdă la Oradea şi, mai mult decât atât, să mă bucur de atenţie şi poveşti. Figură celebră a oraşului, doamna Maricica, fiindcă aşa e cunoscută directoarea de la Restaurantul Butoiul de aur, fost Oradea, a învăţat meseria asta a zâmbetului toată viaţa, de la 18 ani, adică acum vreo jumătate de secol, când a intrat ucenică la Oradea. Ulterior s-a specializat  la şcoli de soi, inclusiv în Capitală, dar meseria aia bună, a învăţat-o acolo, printre mesele şi scaunele din vechiul restaurant.

Dacă n-aş fi citit presa locală (un obicei vechi şi din ce în ce în ce mai prost) n-aş fi aflat – singura informaţie interesantă – că la Orbeasca e bâlci de Sfânta Maria. Fireşte, până şi ştirea asta era eronată: bâlciul începuse de sâmbătă şi, dacă aş fi ştiut, m-aş fi dus în după-amiaza aia, când e mai multă lume, mai hărmălaie, mai colorat. Dar n-am ştiut, aşa că ieri, în zi de sărbătoare, am “sacrificat” vreo două ceasuri ca să merg întru vizionarea culorii locale! Şi ce culoare!

Sigur, mă aşteptam ca totul să fie ţipător, că de-aia e bâlci, dar am fost un pic dezamăgită. Majoritatea tarabelor aveau produse Made in China, papuci, bumbace, brăţări de plastic şi, în general, mult, foarte mult, deranjant de mult plastic.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost “parcarea” – adică locul în care caii înhămaţi la căruţe luau o pauză şi-o gură de coceni uscaţi – fără prea mult chef, aparent. Nu le place “benzina” asta.

Olimpiada de la Londra ne-a ţinut aproape de televizoare mai bine de două săptămâni. Ne-am încurajat favoriţii, am scrâşnit din dinţi când sutimile în minus i-au descalificat ori aruncat în afara podiumurilor pe sportivii români, am lăcrimat, de bucurie sau de tristeţe, am strigat, am sperat şi, când a fost cazul, am fost mândri că steagul românesc s-a aflat deasupra altor steaguri!

Că e bun sau nu acest loc 27 în clasamentul general al medaliilor nu vreau să discut. Sigur că putem mai mult – Ungaria cum poate?! – dar, în condiţiile de subfinanţare de care se “bucură” sportul românesc, e un rezultat decent al sportivilor. Dar noi, cei de acasă? Ce rezultat avem?

Poate că vom mai comenta un pic unele fotografii – spectaculoase, fără îndoială – de la Jocurile Olimpice, poate că vom comenta sumele primite de olimpicii români de la stat ca prime pentru performanţele lor, vom mai aplauda odată sponsorii COSR (am povestit de ei – 1, 2, 3, 4 – măcar atâta lucru să fac şi eu drept mulţumire) pentru că s-au implicat şi apoi… oare vom uita această patimă olimpică sau ne vom aminti, oare, că cei de la COSR încearcă să schimbe legislaţia şi vom încerca să-i ajutăm?

Vom merge, oare, în tribunele stadioanelor să susţinem şi altceva decât fotbal prin contribuţiile noastre de plătitori de bilete, vom face mai mult sport, vom organiza acţiuni de strângere de fonduri (de fonduri, da, nu de mâini!) pentru cluburile sportive în care se face pregătirea următoarei generaţii (poate) de olimpici? Vom încerca, în următorii patru ani, să nu uităm de sportivii care, mai ieri, ne ţineau cu sufletul la gură şi cu pumnii strânşi  în faţa televizoarelor, vom încerca să ne interesăm mai des de soarta lor, de pregătirea lor, de ce putem face – în afara celor două săptămâni olimpice – pentru ca ei să reuşească performanţe mai bune şi noi, inevitabil, să ne bucurăm mai mult?!

Admiraţia tăcută nu e suficientă iar uitarea nu e, în nici un caz, măsura respectului pe care ar trebui să-l purtăm acestor sportivi – nu doar atunci când concurează ci, mai ales, atunci când muncesc până la epuizare pentru performanţele lor.

Din punctul meu de vedere, asta ar trebui să fie, pentru noi, toţi cei de-acasă, lecţia acestor Jocuri Olimpice. Lecţia în care învăţăm să ne susţinem sportivii şi performanţa olimpică mai des decât odată la patru ani, comod, din fotolii. Nu pot decât să sper că nu sunt singura care a învăţat-o.

Cum ar fi să pleci pe mal de Dunăre într-un weekend programat, însă, la mijlocul săptămânii?! De marţi până joi, aşa, dar să te întorci la timp ca să prinzi avanpremiera bucureşteană a mult-aşteptatului Dark Knight. Ştiţi cum e? E grozaaaav!

O gaşcă de “directori” cu funcţii care mai de care, unii mai bloggeri, alţii şi artişti, o secretară, nelipsita pilă, şi prieteni care să se îngrijească de casă şi masă (Continental), de organizare (Blogal Initiative), de aventură (Aventuria) şi, nu în ultimul rând, de transport (Renault România) – în aşa fel încât tot ce ai de făcut este să te simţi bine. În mod activ, după cum o să vedeţi!

C-o zi înainte să plecăm, Chinezu zicea c-ar trece să mă pescuiască pe la un 9 dimineaţa, timp suficient pentru bagaj – ştiam că o să fie un weekend aventuros dar în afară de adidaşi eu nu am nici un fel de echipament în sensul ăsta! – numai că m-a sunat pe la 8 şi-un sfert că în 10-15 minute să fiu jos! Nu ştiu ce-am aruncat în geanta aia, dar am fost jos!

Şi-am pornit, tropa trop, până pe la kilometrul 50 unde ne-am reunit, toată gaşca de bucureşteni. O cafea, un o măslină, apă, multă apă, şi haidam să pescuim bloggeriţa din Craiova. Ziceai că suntem ăi mai sportivi din lume, cu biciclete multe şi caiace prinse responsabil pe suporturile speciale de (la) Aventuria, iar din maşină cam aşa se vedea:

Noi am mers cu un Scenic, apropo, Chinezu a povestit despre el aici, mai bine decât aş putea eu, lucru firesc, dacă ne gândim că el a condus, iar eu nu am permis : D

Destinaţia călătoriei noastre, şi gazda aventurii, a fost Motelul Continental Porţile de Fier – suficient de retras pe malul Dunrii, în aşa fel încât să ofere intimitate unui grup măricel, cum am fost noi, dar, la o fugă de maşină de Orşova, în caz că cineva rămâne fără ţigări, de exemplu. Nu c-ar fi nevoie să ieşiţi de-acolo, dacă vă bate gândul unui team building, există sală de conferinţă, restaurant, piscină şi Dunărea, cum ziceam, care se vede frumos din toate camerele, dar e păcat să nu daţi o raită prin împrejurimi şi să rataţi o plimbare pe frumosul fluviu. Asfinţitul văzut din mijlocul întinderii de apă are consistenţa mierii.

Seara, după plimbarea pe Dunăre, am făcut echipele, pornind de la verigile slabe – cei, mai bine zis cele care nu ştiau să meargă pe bicicletă. Printre ele, şi eu. Coechipierii mei au fost Vlad, Cristina şi Augustin. Şi ce mai coechipieri, după cum o să vă povestesc! Ne-am spus echipa PRimii, ca Vlad la bază e programator, Cristina şi cu mine facem PR, iar Augustin… Augustin are mereu o replică PRegătită! Şi după aia am servit o saramură de peşte ca la mama ei!

A doua zi, mai matinal decât mi-ar fi plăcut mie – lucru compensat, însă, de faptul că vedeai Dunărea pe geam, ne-am urcat în maşini şi-am plecat să facem puncte pentru echipele noastre – patru cu toatele! Două au escaladat Ciucarul Mare, alţe două -printre care şi PRimii – am pornit să ne dăm cu bicicletele. Să se dea, adică, fiindcă eu, după cum am zis… Nu ştiu!

Totuşi, mult prea minunaţii mei colegi, ca să fim o echipă şi ca să nu pierdem punctele pentru participare in corpore, m-au căţărat în şa şi m-am ajutat să parcurg traseul, ba chiar fără să dărâm nici un jalon. Ca la carte! Şi cu mine strânsă pe bicicletă ca o pisică într-un copac la rădăcina căruia stă o haită de căţei cu dinţii la vedere! Cam aşa:

Şi nici măcar n-am scos un timp atât de rău! Dar şi dacă se întâmpla asta, eu tot aş fi rămas foarte impresionată de efortul colegilor mei de echipă. Presupun că şi asta ţine de bunele rezultate ale unui team building: eu m-am urcat pe bicicletă deşi îmi era teamă, iar ei m-au ţinut deşi nu le-a fost prea uşor, eu fiind incapabilă să-mi ţin echilibrul pe două roţi! Şi le mulţumesc!

Pe urmă am făcut schimb cu celelalte echipe şi noi ne-am căţărat pe Ciucarul Mare, un drum nici prea prea nici foarte foarte, pantă, pantă, dar domoală, ca să facem o poză creativă. Dar, dincolo de asta, pentru o asemenea privelişte:

(merită toate eforturile, vă spun!)

Mai veseli după asta,că, deh, trecusem de două probe, ne-am înapoiat la Motel, unde am apucat să facem câte un duş şi să mâncăm, apoi am pornit spre ultima parte a aventurii, respectiv concursul de caiac vite(a)ză!

Nu m-am mai urcat niciodată în aşa ceva, dar mi-a plăcut, şi mi-a plăcut la nebunie! Pricep că ambarcaţiunile folosite de noi erau mai pentru începători, aşa, un pic mai late, dar, oricum, m-am simţit foarte bine şi foarte în siguranţă. Eu şi vesta mea de salvare, ca să fim înţeleşi – cei de la Aventuria n-au lăsat nimic la voia întâmplării! Mi-a plăcut atât de tare încât am câştigat întrecerea şi la fel au făcut şi Cristina cu Augustin,

ispravă care, la finele zilei, avea să ne aducă locul I la echipe. Nu că asta ar fi contat cu adevărat pentru cineva! :))

Bonus la toată faza a fost furtuna. Pornită brusc, cu vânt puternic şi o perdea de ploaie care s-a mutat curând spre noi, cu valuri de Dunăre supărată şi cu cer întunecat – o nebunie de vijelie! Mi-a plăcut şi la fel şi furtuna care, odată ajunşi înapoi la motel, se vedea deasupra Drobetei.

Iar pe seară, cireaşa de pe tortul poveştii, concert cu Make şi Vlad, de-am cântat să acoperim ploaia care, între timp, venise şi pe la noi! Şi dimineaţa devreme, nu se luminase încă, atunci când am plecat spre căşile noastre, furtuna ne-a însoţit preţ de vreo 20 de minute, la fel de puternică, de tunătoare şi de fulgerătoare precum fusese cu o seară înainte.

Din păcate, la Bucureşti era soare. Şi tot din păcate, aventura noastră n-a durat decât două zile. Partea bună, însă, e că ne putem întoare oricând!

PS După ce am revenit din povestea asta am decis să păşesc mai des afară din zona mea de confort, chiar şi cu preţul unei febre musculare, aşa că m-am apucat, de curând, de yoga. Şi nu e atât de simplu pe cât ar putea părea. Dar despre asta într-un episod viitor!

Avem aur olimpic, în a treia zi în care România concurează! La tir (puşcă cu aer comprimat, 10m), prin Alin Moldoveanu! Care, în calificări, a egalat şi recordul olimpic. Sunt mândră de sportivii români şi aş vrea să conteze mai mult pentru toată lumea participarea şi rezultatele noastre la Jocurile Olimpice de la Londra decât participarea şi rezultatele la referendum!

Alin are 29 de ani şi e albsolvent de psihologie, lucru despre care spune că îi e foarte util în practicarea (cu succes, iată!) acestei discipline sportive, “pur psihică” (de aici), şi care câştigă “un picuţ peste salariul mediu pe economie”. Are sens să vă spun că un parlamentar are mult mai mult? Cred că nu.

Pentru performanţa de astăzi, Alin a câştigat aurul olimpic, admiraţia românilor şi un Megane Latitude. Sper că toate acestea compensează zecile de ore de antrenament! Bravo, Alin!

foto

În caz că aţi fost mai interesaţi de rezultatele exit-poll-ului decât de calificările fetelor la gimnastică feminină, aflaţi că am ieşit pe locul patru şi, deşi, ne-am calificat la echipe, şi avem două fete la individual compus: Sandra Izbaşa şi Larisa Iordache. La finalele pe aparate, situaţia stă cam aşa:

Sărituri: Sandra Izbaşa

Bârnă: Cătălina Ponor şi Diana Bulimar

Sol: Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor

Se putea şi mai bine, dar, ţinând cont şi de accidentarea Larisei Iordache, e super! Bravo, fetele!

În alte ştiri olimpice, am bătut Marea Britanie în grupe la polo (mai e mult până departe, chill), am ieşit pe locul patru la sabie, băieţi, cu Rareş Dumitrescu, iar Elisabeta Samara continuă drumul spre sferturi, maine. În rest… la tenis n-am făcut mare brânză, la haltere, băieţi, 56 de kilograme, am ieşit pe locul 9 în finală… Camelia Potec n-a intrat în finală.

E drept, m-aş fi bucurat şi mai tare de rezultate bune la alte sporturi decât la gimnastică feminină unde oricum mă aşteptam să fim ok. Pe de altă parte, însă, într-o ţară în care priorităţile sunt atât de anapoda, aş spune că e foarte bine!

De mâine am o mică serie de materiale despre COSR şi partenerii acestuia la Olimpiadă, serie care începe cu un miniinterviu cu Violeta Beclea, care nu e doar o atletă de care suntem mândri ci şi Director de Marketing al COSR. Nu de alta, dar nu eu cred că nu trebuie să uităm că nu doar sportivii se străduiesc să iasă bine la Olimpiadă pentru România! :)

Cât despre referendum o să aflu direct rezultatele finale, mâine, fără să fi dat pe TV de ştiri în seara asta. Indiferent de decizia prin vot, validat sau nu, mă scutesc de circul şi isteria din seara asta..