Nici nu m-am întors bine acasă după o lună de preumblări (care, apropo, a urmat altor preumblări prin țară, în așa fel încât, practic, sunt plecată de-acasă cam de pe la finele lui mai), că am primit o provocare de nerefuzat de la Miruna Berescu, doamna faimoasă care face Anonimul să se întâmple:

Hai la festival!

Și n-a fost doar atât, ci a și pus țara la cale, cu aranjări de transport & cazare, că antrenul e asigurat de mare, Dunăre și, mai ales, zecile de filme din programul acestei ediții.

Nu pot și nici nu vreau să rezist unei asemenea provocări, astfel încât, iaca, îmi fac bagajul din nou, printre rânduri, și promit iar povești festivaliere de la mal de apă dulce și sărată.

N-am mai fost acolo de patru ani, așa că dacă aveți ponturi despre unde se mai mănâncă zilele astea ăl mai bun borș de pește la Sântu Gheorghe, rogu-vă să le lăsați frumos la comentarii, cu mulțumiri anticipate!

De mult, prea mult :)!

PS Da, cred că mai am pisica! Maxine Jazz e încă în tabără!

Caut să am un scor mic la regrete în viață, în general, presupun că toată lumea face asta, dar sunt unele pe care nu pot să le evit, cum ar fi, de exemplu, faptul că nu am ajuns la Summer Well și la Ideo Ideis în perioada în care am fost alaturi de turul României Active cu Ciuc Radler.

Probabil că aș fi putut să mă împart cumva și, la fel de probabil, n-aș fi putut avea o experiență completă nicicum. Aș fi stat la festivaluri cu gândul la cei de pe traseu, tot așa cum, plecată fiind, m-am gândit adesea la cele două evenimente pe care le ratam. Decizii..

Îmi place la nebunie când brandurile (dar și oamenii) pricep că nu poate fi mereu despre ei și, pentru o comunicare cursivă, empatică, una care să conteze, trebuie să-și pună în centru atenției interlocutorul. Fiindcă acolo e emoția, nu în biroul ultraordonat al brand managerului.

Am scris în mai multe rânduri de campanii deștepte, empatice, și cel mai la îndemână exemplu, probabil și cel mai viral, e ce-a făcut WestJet acum câteva Crăciunuri.

Evenimente triste, cum ar fi probleme ce necesită ajutor specializat de instalator, apoi o listă de chestii oarecât amânate, întâlniri și planuri noi, dar și o pornire de ???nu mai suport hărmălaia asta din casă???, care s-a lăsat cu vizite la IKEA și JISK, și, peste toate astea, canicula, au amânat scrierea poveștii de la BIZ SMS Camp, ediția a noua, de la care m-am întors de câteva zile.

Și oricum, la cât de intens a fost evenimentul, mă tem că, dacă scriam imediat după, ar fi ieșit doar o listă de superlative. Pe merit, desigur, pentru că evenimentul ăsta e chiar atât de bun!
Așa, după trei zile, ideile din tabără au avut un pic de vreme să se așeze.

Eram încă un copil când cu revoluția și comunismul, prin urmare prea multe filme la video n-am apucat să văd, dar îmi amintesc de Dirty Dancing văzut la o prietenă al cărei tată lucra pe TIR și, prin urmare, reușise să facă rost de un aparat video. Și de Rambo. Și de oarece filme de acțiune cu Brusli și Chuck Norris.

Dar asta nu înseamnă că n-am nostalgia vremurilor în care filmele bune (inclusiv desenele animate) se vedeau doar pe casete video strecurate, nu se știe cum, claie peste grămadă, în sufrageria norocoșilor care aveau aparatul magic: un video!

N-aș spune despre mine că sunt fan Nirvana. Adică, da, îmi place, ascult cu plăcere, știam una-alta despre trupă și Cobain și nevastă-sa, dar nu atât de mult încât să mă autointitulez fan. Cu toate astea, așa cum vă ziceam și înainte să vin la TIFF, documentarul Montage of Heck (produs de HBO) mi s-a parut un reper de neratat pe agenda festivalului, cu atât mai mult cu cât proiecția a avut loc în decorul de poveste de la Castelul Banffy, în Bonțida.

În mod normal, dacă ar fi să respect programul festivalului, azi ar trebui să scriu despre ceremonia și filmul din deschidere, Wild Tales, care, apropo, mi-a plăcut la nebunie și a meritat frigul neprietenos care a fost musafir neinvitat aseară în Piața Unirii. Cu toate astea, pentru că azi până la amiază am dat o fugă la Bonțida, unde e plin de copii și tot felul de distracții pentru ei, scriu despre asta, cu speranța că poate vă conving să mergeți și voi la evenimentul intitulat Cetatea micilor antreprenori!

TIFF e printre festivalurile de la care pleci, după 10 zile, cu părerea de rău că mai e un an întreg până la următoarea ediție! Și nu doar pentru filme, ci și pentru atmosferă, oraș, oameni faini și toate celelalte evenimente incluse pe agendă. OK, bine, și pentru petreceri!

În fiecare an, înainte de TIFF, provocarea majoră e să aleg câteva propuneri pe care să le recomand înainte să ajung acolo. Fiindcă, oricum, fără programul Festivalului în față, pe print, mie îmi e imposibil să mă decid! Anu’ ăsta, totuși, știu sigur că voi încerca să văd toate filmele din competiție, cât mai multe din cele românești, să ajung la Bonțida și la Depozitul de filme, la expoziții, niște ateliere și, musai, să ajung la o întâlnire EducaTIFF cu ocazia zilei de 1 Iunie! Și să vă povestesc, desigur, ce se întâmplă pe-acolo, cu interviuri și surprize plăcute de care, sunt convinsă, voi avea parte din plin, ca în fiecare an! Și, opțional, să și dorm din când în când! :))

Acum niște ani, pe vremea când eram la Jurnalul, am făcut un mini ziar pe post de broșură de prezentare a evenimentelor, cărților, CD-urilor și albumelor pe care urma să le lansăm la targul Gaudeamus din acel an. Pentru că timpul era limitat, am rugat vreo doi-trei colegi din redacție să-mi dea o mână de ajutor.

Unul dintre ei, V.I., s-a oferit să scrie despre Fotografie de Jurnal, albumul în care reuneam, an de an, cele mai bune imagini făcute de fotoreporterii ziarului – la vremea respectivă, cea mai tare echipă de fotoreporteri din presă! A scris un text atât de fain despre poze și, mai ales, despre fotoreporterii JN-ului și cum îi frecam noi la cap cu tot soiul de cereri de ilustrație, încât cred că-mi aduc aminte și acum pasaje din el. O singură problemă a fost atunci: titlul era prea lung, așa că am fost nevoită să-l măcelăresc un pic și, în loc de ???Vreau o fotografie cu viața!???, a ieșit ???Vreau o foto cu viața!???. M-a certat colegul meu, dar până la urmă a înțeles (sper!) că rigorile spațiului tipografic nu sunt negociabile de fiecare dată!

Clientul e fricos! Agenția nu e creativă! Publicul e needucat! Oamenii sunt slab pregătiți! N-avem buget! Presa e pe moarte! Bloggerii scriu doar pe bani! Nu ești în target! – voi nu v-ați săturat să tot auziți/spuneți lucrurile astea?! Nu că ar fi departe de adevăr (sau de generalizare), dar cine ar trebui să le schimbe, cine ar trebui să rupă cercul vicios, acest carusel în care se învârt protagoniștii eforturilor de comunicare?