Am ieșit în oraș fiecare dintre zilele acestui final de săptămână aniversar pentru București și mi-a plăcut ce-am văzut, mi-a plăcut energia bună pe care am simțit-o pe străzi. Aseară, la proiecțiile pe Casa Poporului, am avut senzația că sunt acasă, dar într-un București mai cool, un oraș ???ca afară???.

N-am rezistat tentației de a merge un pic prin centrul Timișoarei azi, că, deh, îmi era dor, dar a fost o plimbare scurtă, fiindcă eram nerăbdătoare să văd ce pregătiseră partenerii Plai de anul ăsta. Așa că după prânz m-am dus mintenaș către Muzeul Satului Bănățean, gazda frumosului festival.

Dincolo de probe, când, dacă te nimerești prin zonă, ai putea avea șansa de a te prinde înaintea tuturor care sunt artiștii din seara asta – apropo, știu cine sunt, și sunt mișto! pe unii dintre ei, cel puțin, nici măcar nu-mi imaginasem că i-aș asculta vreodată live, deși au în repertoriu unul dintre cântecele mele preferate, ever! – te poți plimba lejer prin muzeu, de la cort la cort, din activitate în activitate.

Tehnic vorbind, în timp ce scriu rândurile astea, porțile Muzeului Satului Bănățean, locul care găzduiește Plai, s-au deschis pentru participanți, deci festivalul a început.
Dar headlinerii încă nu se cunosc, și fix despre asta voiam să scriu, mai ales că am văzut o discuție pe FB în care cineva se plângea că anul ăsta nu știe ce artiști vin.

Mi-am dorit mult să ajung anul ăsta la Electric Castle, în special pentru a mă revedea cu unul din mai noii mei prieteni, un tip pe care l-am cunoscut anul trecut la Jazz TM și cu care am legat o prietenie mai degrabă virtuală, ținând cont de distanța care ne separă în viața reală – domnul locuiește hăăăăt! în Australia! Virtuală, dar prietenie, oricum ar fi. Ne-am revăzut, tot anul trecut, la București, când mi-a tocit pingelele insistând să-i arăt cât mai mult din oraș, și apoi anul ăsta la Cluj/Bonțida.

După TIFF și FITS, însă, ideea de drum dus-întors cu trenul până la Cluj mi se părea la fel de incitantă ca locuitul la etajul 10 într-un bloc fără lift și cu adaos de caniculă, și eram aproape gata să renunț la experiența EC și, mai ales, la revederea cu prietenul meu.

Până la urmă, însă, MasterCard a intervenit și a salvat situația, așa că am ajuns la Cluj într-o oră, după un zbor perfect cu avionul. Mi-am oferit un sejur aproape fițos la un hotel de cinci stele iar la scenă și dincolo de ea, am ajuns cu van-ul care a dus și trupa la Bonțida.

Apropo, trupa e The Cat Empire, iar domnul de care vorbeam e Felix Riebl, solistul lor, cu care puteți citi un interviu mai jos. Mărturisesc că de-acum a trecut nițel timp de la întâlnirea noastră, iar interviul a fost făcut pe email fiindcă amândurora ne-a plăcut atât de mult la EC încât am ajuns înapoi la hotelul din Cluj abia pe la 4 dimineața, cu doar câteva ore înainte ca avionul lor să plece. Și că Felix e încă și mai mișto decât se poate înțelege din răspunsurile lui.

Enjoy!

După mai multe ore petrecute pe drum, am ajuns ieri spre seară la Anonimul, cu dor de Deltă și mare și soare, dar și de o porție sănătoasă de cinema fiindcă, după o lună de Românie live îți cam vine să te refugiezi nițel în imaginația altora – preferabil unii pricepuți la asta!

Talentat la imaginat, ba chiar dăruit de-a binelea!, e și regizorul grec Yorgos Lanthimos, un tip de mintea căruia m-am amorezat plenar aseară, târziu, în timp ce urmăream filmul de deschidere al festivalului, și anume The Lobster. Care, printre altele, a luat Premiul Juriului la Cannes anul ăsta.

Nici nu m-am întors bine acasă după o lună de preumblări (care, apropo, a urmat altor preumblări prin țară, în așa fel încât, practic, sunt plecată de-acasă cam de pe la finele lui mai), că am primit o provocare de nerefuzat de la Miruna Berescu, doamna faimoasă care face Anonimul să se întâmple:

Hai la festival!

Și n-a fost doar atât, ci a și pus țara la cale, cu aranjări de transport & cazare, că antrenul e asigurat de mare, Dunăre și, mai ales, zecile de filme din programul acestei ediții.

Nu pot și nici nu vreau să rezist unei asemenea provocări, astfel încât, iaca, îmi fac bagajul din nou, printre rânduri, și promit iar povești festivaliere de la mal de apă dulce și sărată.

N-am mai fost acolo de patru ani, așa că dacă aveți ponturi despre unde se mai mănâncă zilele astea ăl mai bun borș de pește la Sântu Gheorghe, rogu-vă să le lăsați frumos la comentarii, cu mulțumiri anticipate!

De mult, prea mult :)!

PS Da, cred că mai am pisica! Maxine Jazz e încă în tabără!

Caut să am un scor mic la regrete în viață, în general, presupun că toată lumea face asta, dar sunt unele pe care nu pot să le evit, cum ar fi, de exemplu, faptul că nu am ajuns la Summer Well și la Ideo Ideis în perioada în care am fost alaturi de turul României Active cu Ciuc Radler.

Probabil că aș fi putut să mă împart cumva și, la fel de probabil, n-aș fi putut avea o experiență completă nicicum. Aș fi stat la festivaluri cu gândul la cei de pe traseu, tot așa cum, plecată fiind, m-am gândit adesea la cele două evenimente pe care le ratam. Decizii..

Îmi place la nebunie când brandurile (dar și oamenii) pricep că nu poate fi mereu despre ei și, pentru o comunicare cursivă, empatică, una care să conteze, trebuie să-și pună în centru atenției interlocutorul. Fiindcă acolo e emoția, nu în biroul ultraordonat al brand managerului.

Am scris în mai multe rânduri de campanii deștepte, empatice, și cel mai la îndemână exemplu, probabil și cel mai viral, e ce-a făcut WestJet acum câteva Crăciunuri.

Evenimente triste, cum ar fi probleme ce necesită ajutor specializat de instalator, apoi o listă de chestii oarecât amânate, întâlniri și planuri noi, dar și o pornire de ???nu mai suport hărmălaia asta din casă???, care s-a lăsat cu vizite la IKEA și JISK, și, peste toate astea, canicula, au amânat scrierea poveștii de la BIZ SMS Camp, ediția a noua, de la care m-am întors de câteva zile.

Și oricum, la cât de intens a fost evenimentul, mă tem că, dacă scriam imediat după, ar fi ieșit doar o listă de superlative. Pe merit, desigur, pentru că evenimentul ăsta e chiar atât de bun!
Așa, după trei zile, ideile din tabără au avut un pic de vreme să se așeze.

Eram încă un copil când cu revoluția și comunismul, prin urmare prea multe filme la video n-am apucat să văd, dar îmi amintesc de Dirty Dancing văzut la o prietenă al cărei tată lucra pe TIR și, prin urmare, reușise să facă rost de un aparat video. Și de Rambo. Și de oarece filme de acțiune cu Brusli și Chuck Norris.

Dar asta nu înseamnă că n-am nostalgia vremurilor în care filmele bune (inclusiv desenele animate) se vedeau doar pe casete video strecurate, nu se știe cum, claie peste grămadă, în sufrageria norocoșilor care aveau aparatul magic: un video!