Ar fi foarte simplu să fie livrat secretul ăsta într-un film, nu? Să vină actorul, să spună replica aia care începe cu Secretul fericirii este… și gata, să știi! Mda. Nu merge așa. Și nici filmul ăsta, regizat și jucat de Vlad Zamfirescu, împreună cu Irina Velcescu şi Theo Marton nu face o excepție. Sorry. Nu există scurtături. Dar filmul e mișto.

Sunt de două zile la Buzău, la un mic festival de film aflat la doar a treia ediție, BuzzCEE, cu gândul că genul ăsta de inițiativă într-un oraș fără cinema merită încurajate și promovate. Poate și datorită acestui festival, în seara deschiderii, primarul orașului a promis că peste doi ani o să existe cinematograf modern în Buzău. Să vedem.
Am văzut câteva scurte, un film macedonean care nu m-a dat pe spate și un documentar cu și despre Stela Popescu. Popeasca.

Am descoperit-o pe Emiliana Torrini acum niște mulți ani via coloana sonoră din Grey’s, cu Today Has Been OK, și mi-a plăcut mult, da’ mult de tot, apoi am tot ascultat ce-a scos și a rămas cum am stabilit: e bine de tot. Lumea o compară cu Bjork, inevitabil, amândouă vin din Islanda, dar, dacă am de ales, aș prefera timbrul mai soft al Emilianei. Și cântecele ei. Și bucuria ei de a le aduce pe scenă. Mai nou, inclusiv la TIFF, alături de The Colorist Orchestra – o bucurie de concert!

V-am povestit că anul ăsta sunt oarecât pe chill la TIFF*, mă bucur de bucuria oamenilor, mai intru la un film, mă mai văd cu prieteni dragi la o cafea și mi-am făcut cartierul general în Piața Unirii – inevitabil, toată lumea trece pe aici! Prin urmare, filme și evenimente și, între, în majoritatea după amiezelor, stau în Lounge-ul IQOS, la umbră, pe pufii comozi, ascult muzică bună și îmi fac lecțiile.
OK, bine, uneori beau și niște Campari. Sau un Staropramen. Dar numai granat, pe cuvânt!

Aseară, la TIFF, în Piața Unirii, am văzut și eu – în sfârșit! – România neîmblânzită! Citisem o grămadă despre film, știam și câte ceva de prin culise, dar n-am apucat să ajung să-l și văd.
Cred că e aproape redundant să vă spun cât e de frumos, în primul rând, câtă muncă se află în toate cadrele alea minunate, și câtă înțelepciune în mesajul filmului, acela care ne amintește că toată această frumusețe nu e un dat, că nu avem nici un merit pentru locul miraculos în care trăim, dar suntem măcar datori s-o păstrăm și s-o transmitem mai departe așa cum e. Oricum, cu oricât de puțin, cu mai mult mers pe jos decât cu mașina, cu închisul robinetului când ne săpunim, la duș, cu colectarea selectivă. Știți, știm toate lucrurile astea și totuși, din pură lene și lipsă de considerare pentru ceea ce avem nu le facem. Dacă mai aveți nevoie de vreo motivație în a fi mai responsabili și din punctul ăsta de vedere, mergeți să vedeți filmul.
De fapt, mergeți oricum să-l vedeți!
Și poate citiți și interviul de mai jos cu domnul Radu V. Ursuleanu.

Vin la TIFF de numaiștiucâți ani și, deși  neîndoielnic excepțională, experiența festivalieră a avut un fel particular de a se autodefini într-un fel distinct în fiecare an. Au fost ani în care am fugit după filmele din competiție, am văzut și câte patru filme pe zi, alții mai sociali, cu petreceri, alții cu documentare, alții cu evenimente conexe și laboratoare, 10 pentru TIFF. Nu-mi propun în nici un an să fie așa sau așa, pur și simplu mă trezesc într-un film și-l las să văd unde mă duce.

Marta Ușurelu își respectă promisiunile. A promis că o să facă dezbatere la evenimentele mari ale BIZ și se ține de cuvânt. Dincolo de cele organizate în tabăra faimoasă de la Pârâul Rece, am avut debate anul trecut la Media& Marketing, la Zilele BIZ, la cea mai recentă conferință și lansare de top pentru frumoasa industrie a comunicării, iar acum o să avem debate la ziua de CSR. Tema se anunță deja fierbinte: finanțarea cheltuielilor de regie într-un ONG.

Se apropie, începe pe 2 septembrie, și vom mai povesti despre asta. Acum, însă, e vorba de un anunț care trebuie publicat repede pentru că site-ul festivalului a fost ținta unui atac informatic și e picat, astfel că publicul nu mai are acces acum la program și la informații.

Am fost plecată, festivalier sau nu, cam toată vara și, după un (prea) scurt concediu la mare, m-am pornit către Deltă, la Anonimul, pentru o cură de filme, oameni pe gustul meu, mare și chill. Mda, știu, aș fi putut spune relaxare, da’ chill mi se pare o descriere mai bună. Iar festivalul ăsta a fost cam tot ce mi-aș fi dorit pentru final de vară, și încă ceva pe deasupra!

M-am întors de câteva zile bune de la Bonțida via Cluj via toate satele si orașele de pe drum, că am venit cu autocarul. Unul special, cu cocktails, internet, măsuțe și muzică mișto în boxe, cât să prelungească starea perfectă de la Electric Castle – cinci zile de bucurie, țopăială și relaxare absolută, zeci de mii de pași (brățara fericită!) merși ori dansați, ceai din Tatra, muzică, joacă și-un dram de alint.