Mă învârt de ceva vreme în peisajul festivalier de pe la noi, prin urmare știu cât de importanți sunt sponsorii pentru buna desfășurare a unui asemenea eveniment și cât de important e ca oamenii implicați să facă eforturi să înțeleagă evenimentul și publicul său, în așa fel încât nu doar să bifeze o siglă pe afișe ci să fie integrați în eveniment și să facă experiența participării mai plăcută pentru public.
Mastercard e unul dintre exemplele bune la TIFF, într-un parteneriat care durează de 11 ani, gândit și realizat cum trebuie.

Îmi place să văd lucrurile din alte unghiuri, mi se pare că genul ăsta de curiozitate, what if-ul, mi-a adus o mulțime de idei valoroase. Și, într-o anumită manieră, sinonimă cu empatia, nu doar profesional.
Unii îi zic ???thinking outside the box???, pentru mine e doar felul în care înțeleg să lucrez, atâta timp cât ieșirea din tipare și provocarea propusă au un sens și un fir roșu. Altfel, ideea (sau efortul) de a fi diferit doar așa, de sanchi, mă lasă mai rece decât icebergul care a scufundat Titanicul. De fapt, de multe ori, aproape mă irită, pentru că, dacă n-are sens, n-are nici autenticitate.

Prima dată când am ascultat Asaf Avidan a fost, desigur, cu One Day/Reckoning Song în varianta remixată de DJ-ul german Wankelmut și i-am remarcat vocea specială, doar că în varianta aia remixată simți mai puțin cum e vocea lui, de fapt.
Recunosc că nu am căutat să ascult mai mult atunci ci abia mai târziu, acum patru ani, când am dat la o terasă de Different Pulses, am căutat-o cu Shazam și mi-am adus aminte de artistul cu voce ireală.

Anul trecut pe vremea asta dădeam refresh la ploualabontida.com și mă amuzam teribil de umorul inițiatorilor, iar între timp urmăream discuțiile de pe pagina festivalului dar și cârcotelile și sfaturile prețioase ale unora și altora, de zici ca toți erau, frate!, specialiști în festivologie udată de ploaie! De fapt, am și scris pe tema asta!

Altfel, prefer oricând un duș răcoritor căldurii, deci pentru mine ploaia nu e deloc un capăt de țară. Iar anul ăsta, în ciuda prognozei meteo, nu chiar dintre cele mai prietenoase, ma duc (iar!) la Castel!

Știu ce înseamnă să faci un festival mare și cu câtă atenție trebuie să socotești un buget, pentru că ai vrea să pui în program cât mai multe și mai variate, să ai cât mai multe locuri în care publicul poate veni, invitați mulți și prestigioși, ateliere, petreceri și alte evenimente. Banii nu sunt niciodată destui, dar te poți socoti totuși norocos când știi că ai niște parteneri de cursă lungă care vin spre tine, în mod tradițional deja, care te ajută să faci lucruri în spiritul evenimentului tău și sunt mai degrabă îndreptați către public când vine vorba de activări. În cazul de față vorbim de TIFF și de MasterCard care, anul ăsta, au aniversat 10 ani de când colaborează pentru bunul mers al celui mai mare festival de film din zonă.

De când a fost anunțată că va veni la TIFF, în capul meu a fost permanent un statement pe care ea l-a făcut: Everything you see I owe to spaghetti. Nu, n-a întrebat-o nimeni despre asta, însă arată fabulos, are o talie foarte bine conturată și chiar dacă n-ar fi Sophia Loren, sunt sigură că ai întoarce capul după ea. Dar este Sophia Loren.
Un guest-post scris de Oana Vasiliu | Business Review (Mulțumesc mult!!!) după ce a întâlnit-o pe marea actriță la Cluj, invitată de onoare la TIFF 2016.

Cine n-are Anca Maco… nu poate să-și cumpere, pentru că e unică. Unul dintre cei mai optimiști oameni pe care îi cunosc, și printre puținii pe care îi admir în gura mare, Maco se ocupă, în viața ei civilă, de matinal la Tanănana, de filme, de pisica ei, Miss Yuki, de tot soiul de proiecte digitale și de învățat alții – recomand!
În viața de încorporat la TIFF e Blog Manager. În această calitate m-a luat la întrebări despre frumosul festival. Ca să nu rămân mai prejos, am luat-o și eu la aceleași întrebări. Păi ce!?
Hai să citiți ce zice despre TIFF un om care a fost – moamăăăăăăă, ce tare! – la toate edițiile. Invidie maximă, Maco!

Conform obiceiului, public extrem de rar comunicate de presă printrerânduri pentru că ăsta e un blog scris de mine, nu de (alți) PRi. Fac uneori excepții, iar ce o să citiți mai jos e una dintre aceste excepții: comunicatul despre TIFF 2016, trimis azi, după confeerința de presă. Sunt atât de multe evenimente la această ediție aniversară, și atâtea lucruri de cuprins, încât cel mai bine și mai sigur să aflați de ele e fix așa, via comunicatul oficial.

Eu voi fi la TIFF întreaga perioadă, alături de un partener tradițional al blogului pentru acest regal cinematografic, cu povești, interviuri și reportaje de atmosferă. Și, sincer, abia aștept!!!
Imaginea e de azi, de la conferința de presă: Mihai Chirilov, Tudor Giurgiu și Cristian Hordilă.

Pre(a)ocupată săptămâna asta ca să mai am vreme și de scris detalii de Oscar, din păcate. Nu că n-aș fi avut – reiterez faptul că departamentul media relations al Academiei face o treabă mai mult decât admirabilă, de la ce alege să trimită în comunicate și până la felul în care acestea sunt scrise și rapiditatea cu care primești răspunsuri la orice întrebare.

Dar am văzut toate filmele, fiindcă povestea asta n-are haz dacă n-ai niște favoriți. Și nu așa, doar că-ți place cutare sau cutare în general ci pentru că ai văzut ce brânză face în filmul pentru care e nominalizat – apropo, lista completă a nominalizaților acestei ediții cu numărul 88 e aici.

Prin urmare, am niște favoriți, după cum urmează, în ordinea numerelor de pe tricou…

Joia trecută am avut prilejul să-l ascult pe unul dintre vorbitorii de la The Power of Storytelling într-un eveniment restrâns organizat de UniCredit, partener al conferinței. Cel care a stat în fața noastră și ne-a vorbit despre scimbare a fost Chris Jones (US Esquire și ESPN Magazine) și toată audiența a fost cucerită de poveștile sale, dar și de cât de bine a știut să le livreze, captivând întreaga audiență.