Azi a apărut primul trailer al filmului 50 Shades of Grey, al cărui scenariu este realizat după bestsellerul lui E.L. James. Premiera va avea loc pe 14 februarie 2015 și e de așteptat ca încasările să fie pe măsura interesului pe care l-au provocat trilogia și această (primă) ecranizare.
NB: Cartea s-a vândut în peste 100 de milioane de copii.

Orice festival, și mai ales unul de amploarea TIFF, are nevoie de prieteni dar are nevoie și de bani ca să se întâmple, și nu puțini, pentru că sunt mulți oameni implicați în buna desfășurare, multe locații și, în general, multe de facut, așa că, dincolo de eforturile locale, sponsorii sunt foarte importanți, iar implicarea lor neprețuită. Știu din culise cam ce înseamnă bugetare de festival și cum fiecare leu contează pentru încă un eveniment, încă un oaspete străin, încă o bucurie oferită publicului. Și, vă rog să mă credeți, cultura nu e neapărat o prioritate pentru multe din companiile care au puterea (financiară) de a se implica în astfel de evenimente.

Prin urmare, o reverență (chiar și în scris) mi se pare cel mai mic efort pe care îl pot face pentru ca cei care susțin evenimentele culturale să aibă parte de o vizibilitate sporită, pe măsura implicării. Iar când e vorba de branduri cu care am afinitate, cu atât mai mult!

La această ediție TIFF am avut ca partener printre rânduri MasterCard, cei care în acest an au ales să ajute festivalul și prin aducerea tehnologiei contactless, o premieră festivalieră în România, și o modalitate prin care cozile la bilete pot fi scurtate sau măcar ajutate să avanseze mai repede. Citiți mai jos un interviu cu Georgia Baltag, Marketing Manager MasterCard România, ca să aflați de la sursă de ce și cum!

Sunt aici doar de câteva zile (și câteva ediții, fie!) și chiar dacă nimic din ceea ce mi se întâmplă nu e rutină, fost nevoie să-mi impun o oarecare disciplină a experienței de la TIFF, fiindcă totul e atât de dens și de mișto încât trebuie să găsesc o soluție de echilibru între a trăi și a povesti despre experiențele faine de aici.

Ieri, însă, mi-am luat o jumătate de zi pentru încărcat cu atmosferă festivalieră în afara sălilor de cinema (pe lângă faptul că am asistat la repetițiile de la Amor Amores). În cadru organizat, totuși, în Piața Unirii însorită, pe terasă, la o limonadă cu fructul pasiunii și povești cu Adi Bulboacă, unul dintre fotografii oficiali ai festivalului, și pe care îl regăsiți și printre rânduri cu imagini de la Edinburgh, anul trecut.

Nu mai suport ploaia asta! Mie îmi zburdă gândurile în pasul ștrengarului dar ploaia trage de mine în jos, cu singura pereche de teniși și singura pereche de botine pe care le am la mine (în rest doar sandale și papuci) și pe care nu le mai suport! Prin urmare, ieri am plecat de la hotel în sandale, ținând cont doar de prognoza accuweather, care zicea 23 de grade, și nu de norii care au acoperit rapid și eficient soarele prezent la prima oră.

Ca să înțelegeți, programul aici e foarte plin: trezit, scris, plecat, film sau filme, întâlniri și interviuri, iar scris, apoi un eveniment special sau un alt film și, la final de zi, inevitabil o oprire la Casa TIFF, așa că plec dimineața de la hotel și mai vin când mai vin. În rest umblu ca cercetașii, cu chargere și laptop și un șal și fîșul de ploaie și laptop. Noroc că toate astea încap în rucsacul (neprețuit și primit de la sponsor, recunosc recunoscătoare!)

Eu am avut o învățătoare despre care păstrez amintiri frumoase și dragi pentru că doamna Petcu – așa o chema – a fost genul acela de dascăl dăruit cu răbdare și bucuria de a modela niște ființe mici, atât pentru a ne învăța scrisul, cititul și socotitul dar, mai ales, pentru a ne învăța că e important pentru noi să învățăm.

Ieri, însă, am văzut un documentar semnat Nicolas Philibert (interviu aici), oaspete special al TIFF-ului în acest an, despre un dascăl mai minunat decât vă puteți imagina că există. Pentru că, în timp ce învățătorii cei mai buni au format elevi buni, domnul acesta forma oameni buni. Oameni mici, unii chiar foarte mici, copilași de cel mult patru ani, dar nu mai puțin oameni și aflați chiar la vârsta când se formează.

Ieri, după un documentar și-un film, după o repriză de ploaie și, ah!, o vizită la farmacie, am ajuns, cu oaresce emoții, la Maria T, concertul Bălănescu Quartet, eveniment special – pe bună dreptate! – în cadrul festivalului, și pe care vi l-am recomandat și vouă fără nici o rezervă, fiindcă se întâmplă să fiu un mare fan al muzicii lui Alexander Bălănescu. Ascultasem, desigur, albumul, și nu de puține ori, dar, live, niciodată, iar aseară a fost însoțit și de proiecția lui Klaus Obermaier, un artist care are la activ multe proiecte multimedia și cross-media absolut minunate, și pe care vă recomand să le căutați!

Dar asta nu e tot!

Nu reușesc să văd mai mult de unul-două filme pe zi, pe lângă scris, povești cu unii și alții, dar și alte evenimente care se petrec la frumosul festival, dar ieri am văzut două bucăți, un documentar, Muzeul vienez | Das Grosse Museum (Austria), și un film din secțiunea “Nou cinema german”, Dragoste în sânge | Love Steaks.

În caz că vă întrebați, Legile lui Murphy funcționează foarte bine și la Cluj. Sâmbătă, în prima zi de Weekend la Castel nu m-am dus cu gândul că merg ieri, de Ziua Copilului, pentru poze și impresii colorate. Din păcate, ieri dimineață, dincolo de geam cerul era mohorât iar asfaltul ud, așa că am presupus că pe domeniul cel frumos de la Bonțida va fi la fel și, prin urmare, nu se vor fi găsit prea mulți amatori de aer liber. Am greșit, normal: ieri au fost mai mulți oameni decât sâmbătă. Mno, pățăști!

Aș fi vrut măcar să pun la lucru camera de 41 MP pe care o are Lumia 1020, telefonul cu care sunt “înarmată” zilele astea, dar ploaia a alungat clujenii care pe unde. Așa că, până la urmă, de Ziua Copilului am făcut lecții multe, am scris și am făcut interviuri cu va urma: doi domni faini pe care o să-i regăsiți curând printre rânduri.

Din start mărturisesc onest că voi fi extrem de subiectivă scriind despre Spuma zilelor, pentru că povestea lui Vian, cea după care s-a făcut filmul, este una dintre cărțile mele favorite. Cu toate că, tocmai pentru motivul ăsta, puteți să mă credeți pe cuvânt, fiindcă dacă regizorul, Michael Gondry, ar fi luat-o pe vreo arătură aș fi fost cu atât mai supărată!

Spuma zilelor e o carte care poate să nu-ți placă și s-o cataloghezi drept o aiureală fantezistă sau e o carte de care te poți îndrăgosti, iar în cazul ăsta nu e, așa, o inflamare, ci o pasiune nebună și durabilă. Eu am descoperit-o târziu, mulțumită lui C., teribil de surprins că această carte și cu mine nu ne-am intersectat până la momentul respectiv.

Cartea a apărut la Ed. Univers

Discuția se întâmpla pe o terasă de pe pietonala sibiană și, după ce s-a terminat, m-am dus cuminte la librărie și mi-am cumpărat cartea. N-am citit-o imediat, și nici n-am iubit-o de la prima lectură a primului capitol. Pesemne trebuia o stare de iubire. Dar când am revenit la ea (am mare încredere în recomandările lui C.), brazdele pe care voiosul plugar le trage cu o furculiță în dulceața de caise m-au sedus atât de profund încă n-am lăsat cartea din mână până când n-am întors ultima pagină.

La TIFF încă așteptăm soarele și căldura, făcând inventarul obiectelor vestimentare mai groase pe care am fi putut să le luăm de pe la cășile noastre de musafiri festivalieri. Altfel, nu e problemă, pentru că în săli nu se știe cum e vremea afară, iar filme sunt pentru toate gusturile, mai însorite ori ba!

Ieri dimineață am fost la conferința de presă prilejuită de campania Salvați Marele Ecran, unde a fost, printre alții, și primarul Boc, un lucru lăudabil și care confirmă dorința și implicarea municipalității în efortul de a schimba situația cinematografelor cu un singur ecran din Cluj. De altfel, aici situația e mai puțin dramatică decât în alte orașe, pentru că sunt câteva cinematografe “de stat” puse la punct și redate comunității. Până vă povestesc pe larg despre asta, mai am de vorbit cu câțiva oameni, dar, așa cum am promis, revin, pentru că am și eu of-urile mele la subiect. Iar dacă aveți întrebări, vă rog să le lăsați la comentarii.