Eu am avut o învățătoare despre care păstrez amintiri frumoase și dragi pentru că doamna Petcu – așa o chema – a fost genul acela de dascăl dăruit cu răbdare și bucuria de a modela niște ființe mici, atât pentru a ne învăța scrisul, cititul și socotitul dar, mai ales, pentru a ne învăța că e important pentru noi să învățăm.
Ieri, însă, am văzut un documentar semnat Nicolas Philibert (interviu aici), oaspete special al TIFF-ului în acest an, despre un dascăl mai minunat decât vă puteți imagina că există. Pentru că, în timp ce învățătorii cei mai buni au format elevi buni, domnul acesta forma oameni buni. Oameni mici, unii chiar foarte mici, copilași de cel mult patru ani, dar nu mai puțin oameni și aflați chiar la vârsta când se formează.
George Lopez e dascăl într-un sat nu prea mare din regiunea Auvergne care are în grijă, spre educare, 12 copii cu vârste diferite, cuprinse între 4 și 10 ani, însă maître nu-i învață doar cum să buchisească ci și principii simple și sănătoase de viață. Și face toate astea cu o răbdare pe care eu, lipsită fiind de această însușire, am admirat-o cu atât mai mult, fără să se enerveze de micile pozne ori de lipsa de atenție și concentrare specifică celor mici. Îi învață să se poarte frumos unul cu altul, să se spele pe mâini, să scrie după dictare și câte și mai câte. Și face toate astea cu o urmă de umor, tratându-i mereu pe elevii săi ca și cum ar fi oameni mari, de la egal la egal.
Documentarul e făcut în așa manieră încă prezintă metodele dascălului, dar se concentrează suficient și pe copii, astfel încăt, după o oră jumătate, echivalentul cinematografic al unui an școlar, când copiii pleacă de la ultima oră iar profesorul îi petrece cu privirea împăienjenită și un nod în gât, și tu, spectator, ai aceeași privire și același nod. Dar, pentru că pe tine nu te văd copiii și pentru că în sală e întuneric, poți să și lacrimezi nițel. Sau nițel mai mult, chiar, pentru că în 97 de minute nu e deloc greu să prinzi drag de copii și de profesorul lor.
Și n-am putut să nu mă gândesc cât de bine ar fi ca toți dascălii din România să primească acest documentar ca pe un curs concentrat de pedagogie. Și nici unor părinți nu le-ar prinde rău. Așa, ca să aibă termen de comparație…
Educație se face la TIFF și prin intermediul proiectului EducaTIFF, iar azi am fost și eu nițel în clasa de scolit copii într-ale cinematografiei, fiindcă îmi place teribil curiozitatea și prospețimea lor. Nu în ultimul rând, perspectiva unui critic de film de până în zece ani se poate dovedi oarecât mai inedită decât a unuia care a văzut multe filme. Ce face Ileana Bîrsan, și la TIFF, dar și la București, e să le trezească interesul de a vedea filme, altele decât cele comerciale propuse de marile case de producție, filme ca The Kid sau Vrăjitorul din Oz cu Judy Garland (sau cel puțin din astea două au văzut fragmente cât am stat eu acolo, sigur lista de la care pot porni discuțiile e mult mai lungă!)
Îmi e drag proiectul ăsta fiindcă îmi place să știu că sunt copii ai căror părinți sunt preocupați și de alte aspecte ale educației celor mici și știu că acești copii vor crește cu mai multă atenție la ce se întâmplă în jur, mai frumos educați în termeni de cultură și mai creativi. Cel puțin! Nu în ultimul rând, sunt suficient expuși la “agenda” făcută de mass-media, așa că o altă perspectivă cred că e mai mult decât binevenită!
E bine să (mai) știți și că există o competiție pentru micii critici de film, detalii aveți aici, iar mâine e termenul limită pentru lucrări. Filmele propuse spre critică le puteți găsi și aici, și, da, există și premii!
____
Mai multe detalii despre TIFF găsiţi pe site, Twitter, FB şi YouTube, Instagram, iar in partea dreaptă, jos, a site-ului, găsiţi şi linkurile pentru descărcarea aplicaţiei festivalului, atât pentru Android cât şi pentru iChestii.