Din pricina răcelii, am ratat cu brio ambele avanpremiere ale filmului Q.E.D. la București, așa că m-am bucurat peste poate când l-am văzut în programul Comedy CLuj. Răceală sau nu, aici nu am alt program decât festivalul, așa că de data asta nu mai aveam cum să-l ratez.
L-am văzut aseară, la cinematograful Florin Piersic, într-o sală plină, în ciuda meciului de fotbal România-Ungaria care se juca pe la aceeași oră. Și mi-a plăcut foarte mult.
Sunt puține, să le numeri pe degete, filmele românești care m-au sedus negreșit de când am început din nou (dupa 432 eu am refuzat să mai văd orice film românesc, până prin 2010) să văd producții ale cinematografiei autohtone, dar, fără îndoială, Q.E.D. se numără printre ele. Poveste închegată, epocă perfect redată, regie, jocul actorilor, pe cuvânt că a fost o încântare să văd un film românesc și să n-am nimic de reproșat, nici măcar faptul că acțiunea e plasată într-o epocă de tristă amintire.
Sunt printre cei dornici să nu mai vadă așa multe filme cu dramele comunismului și mizeria vremurilor pe care le-aș vrea apuse, dincolo de amintiri și, mai ales, departe de nostalgii, iar Q.E.D. e un decupaj al acelor vremuri, de la decoruri și până la pelicula alb-negru pe care s-a tras. Dar, deși felul în care se trăia pe atunci, cu cozi interminabile, pachete de Kent și cafea strecurate pe sub mână, cofetării ofilite și un permanent tern al oamenilor și peisajelor, filmul nu e despre comunism și nici măcar despre Securitate și metodele sale, ci despre prietenie și felul în care supraviețuirea afecta relațiile dintre oameni în vremurile alea.
Castingul e foarte bine făcut și mi-a părut rău să aflu, azi, la conferința de presă, că au fost momente destul de multe care au picat la montaj din diferite motive (le vom găsi pe toate pe DVD, însă, ce bine!), de la Ofelia Popii echilibrată și al cărei dramatism e dat de o luptă interioară, mută, între a face ce e bine și ce e corect, un Florin Piersic Jr care nu e deloc rebel ci chiar foarte tipicar în rolul securistului de vocație, și un Sorin Leoveanu pe care l-am descoperit cu plăcere în rolul matematicianului, bărbat ratat care o iubește pe femeia căsătorită cu prietenul lui, și care, la 35 de ani, locuiește încă cu băgăcioasa lui mamă, și care, neprimind în România recunoașterea profesională pe care o merită, încearcă să-și publice valoroasa lucrare de doctorat afară.
Rolurile secundare, fără să aibă volum au, însă, consistență, și sunt foarte bine așezate în poveste cu ajutorul remarcabililor Tora Vasilescu, Virgil Ogășanu și Dorian Boguță.
Am asistat la o întreagă pleiadă de personaje create (sau, mai bine zis, stricate) de vremurile respective, de la colega pe care o crezi prietenă și care ți-o trage când nu te aștepți, la securistul șef care nu are nici un fel de rezerve de etică până la profesoara oropilată de o glumă aproape nevinovată de copil. Tablourile lui Ceaușescu nu lipsesc din nici o instituție, nici cravata de pionier de la gâtul copilului, coada de la Peco, oala de aluminiu cu pereți dubli pentru fiertul laptelui, pungile de pe calorifer, ba chiar și ariciul de plastic în care ne țineam creioanele când eram copii.
Mergeți să vedeți Q.E.D., pentru că e un film care merită o călătorie de două ore printr-o istorie care, deși lipsită de culoare, nu e mai puțin reală și care, sper, că va readuce în mintea celor care regretă comunismul măcar un motiv pentru care orice nostalgii legate de perioada respectivă sunt nule și neavenite. Și pentru că, iată, se pot face filme despe perioada aia pe care le vezi cu plăcere.
Ceea ce era de demonstrat, dragă cinematografie românească!
Leave a Comment