Dragă Vlăduţ,

te cunosc şi te îndrăgesc de dinainte de-a veni tu pe lumea asta, de când ţi-am cunoscut şi ţi-am îndrăgit părinţii, într-o seară de ianuarie. În seara aia, tatăl tău, deşi era puţin bolnav, o ţinea strâns de mână pe mama, ca s-o ocrotească , iar în ochii lui era cea mai frumoasă dragoste, una care a ajuns şi la tine.

Te-am văzut în prima ta zi de viaţă – erai mic şi cuminte! – în braţele părinţilor tăi şi mi-am spus atunci că eşti un copil norocos, înconjurat de atât de multă iubire, un copil special, de a cărei venire pe lume s-au bucurat mulţi oameni… Nici n-ai idee cât de mulţi!

La fel cum mulţi sunt şi cei care l-au respectat şi iubit pe tatăl tău – despre el vreau să-ţi scriu acum! A fost cel mai curajos şi mai optimist om pe care l-am cunoscut, şi a trecut peste multe încercări grele!

Ştii ce e foarte tare? Chiar şi când era mai bolnav, iar eu nu prea mai ştiam cu ce cuvinte să-l înveselesc, sfârşea prin a mă înveseli el pe mine, fiindcă tatăl tău avea acest dar de a spune lucruri bune şi înţelepte celor din jur, de a le transmite din curajul lui, din visele lui. Şi avea multe idei bune!

Era foarte mândru de tine, şi te-a iubit nespus. Ştiu bine că fiecare moment pe care l-aţi petrecut împreună a fost extrem de important pentru el şi fără tine poate că nu ar fi avut atâta energie şi atâta sete de viaţă. Îmi povestea ce învăţai să faci, lucruri simple, că ai învăţat să zâmbeşti, să păşeşti, că spui Tata, iar pentru el fiecare din momentele astea era un adevărat eveniment.

Daniel Mădălin Răduţă, tatăl tău, a învăţat mulţi oameni una dintre cele mai importante lecţii: aceea că trebuie să iubeşti viaţa şi că fiecare secundă contează. Ne-a mai învăţat, pe mulţi, ce înseamnă să zâmbeşti din tot sufletul, nu te dai bătut şi cum poţi face ca oameni diferiţi şi mulţi să se unească pentru a-l ajuta pe unul singur. Ne-a învăţat pe mulţi ce înseamnă generozitatea, speranţa şi puterea de a lupta până la capăt, chiar şi atunci când bătălia pare pierdută, iar asta e un lucru important în viaţă, să nu uiţi!

Vlăduţ, pe tata n-ai să-l revezi prea curând lângă tine, iar mami o să-ţi explice mai bine unde a plecat decât pot eu. Dar faptul că nu e acum lângă tine nu schimbă cu nimic faptul că a fost cel mai curajos şi mai brav, priceput să spună vorbe bune şi, mai ales, priceput să iubească viaţa, pe mami şi pe tine.

Când o să mai creşti un pic, îţi promit că o să mergem amândoi pe malul mării ca să înălţăm un felinar special, ca o steluţă, şi după aia o să-ţi povestesc şi alte lucruri frumoase despre tăticul tău şi cum a ajutat el mulţi oameni să fie mai buni.

Cu drag,

Ruxandra

Îl ştiţi pe Alex, tipul care-şi căuta o baie mai mare. Ei, da, e o campanie Avon pentru a comunica beneficiile pe care le au reprezentanţii. Dincolo de asta, însă, discuţia despre problema celor doi, Alex şi Alexandra, se potriveşte în multe cupluri. Baie comună, pasiuni diferit. Şi mă întreb: oare poate să funcţioneze?!

sursa foto

Cei doi aveau o baie mică, iar ea e înnebunită după cosmetice – hai, ziceţi că la voi în baie, doamnelor, nu e patria fardurilor, cremelor, şampoanelor, balsamurilor, maştilor! În plus, mai e şi distribuitor Avon, are reducere la produse şi, deci, tentaţia să-şi cumpere şi din aia, şi din aia, e foarte mare, aşa că firma îi ajută cu spaţiul – vedeţi voi cum!

Totuşi, chiar şi aşa, cu spaţiu mai mare, pasiunile şi jobul ei ocupă, totuşi, un loc primordial în viaţa lor de cuplu şi mă întreb cât e de corect asta într-o relaţie. Sigur, e chiar recomandat să nu-ţi pierzi identitatea proprie şi să te transformi într-un accesoriu al celuilalţi, dar, totuşi…

Când prea mult EU e prea mult într-un cuplu?!

Vedeţi aici, pe Spaţiu pentru mine, cum continuă saga Alxandrei şi a lui Alex. Deocamdată încă e amuzant, dar nu pot să garantez acelaşi lucru şi pentru episoadele viitoare!

În 2006, când am început eu treaba asta cu bloggingul, nu aveam nici planuri şi nici aşteptări, mai ales că era o formulă nouă de comunicare pentru multă lume. Între timp eu am început să învăţ, bloggingul a început să se dezvolte, şi am ajuns, aproape şase ani mai târziu, printre rânduri.

Nici aici nu aveam planuri şi aşteptări, iar “strategia editorială” mi-a luat-o un pic înainte, în sensul că s-a dezvoltat într-o direcţie la care nu mă gândisem iniţial, cu toate seriile de interviuri, concursuri şi alte evenimente, ale mele sau ale altora. Şi muuuultă comunicare, atât de multă încât uneori am senzaţia că mă pierd printre rânduri şi uit că ăsta e, totuşi, un blog personal.

Dar cum cifrele îmi spun că blogul creşte, probabil că ceva-ceva fac cum trebuie, aşa că acum am nevoie să vă rog să mă ajutaţi, voi, cei care citiţi toate cele pe frumosul blog, după cum urmează: observaţi, în partea dreaptă a paginii, un banner mare, verde, care vă îndeamnă să participaţi la un sondaj, unul la care, dacă răspundeţi, o să mă ajute pe mine să ştiu mai multe despre ce vă doriţi să citiţi aici, iar pe cei de la Standout, care fac studiul, o să-i ajute să compileze un material despre blogosfera noastră (şi a voastră!) cea de toate zilele.

Durează câteva minute, cu siguranţă mult mai puţine decât mi-a luat mie să scriu oricare dintre posturile pe care voi le-aţi citit aici. Ştiu că sunt niţel escroacă sentimentală la faza asta şi că apelez la şantaje emoţionale (miau!), dar dacă treceţi pe aici, dacă vă plimbaţi uneori printre rânduri, faceţi-mi hatârul şi completaţi ca să mă ajutaţi să ştiu mai multe despre ce vă doriţi. Studiul e AICI.

Vă mulţumesc!

PS Trebuie să pun şi o poză cu domnul Sony ca să vă conving? Bine, fie! Poftim!

Ieri am primit două veşti rele, una mai tristă decât alta.

Prima e legată de plecarea dintre noi a unei tinere fete, despre a doua chiar nu vreau să vorbesc. Ambele, însă, dincolo de tragic, de tristeţe, m-au făcut să mă gândesc că ar trebui să ne preţuim mai mult viaţa şi pe cei din jur, şi să încercăm, pe cât posibil, să nu mai amânăm lucrurile care ne fac mulţumiţi şi care ne fac să ne simţim ok cu noi şi cu ceilalţi.

Şi să fim ceva mai recunoscători pentru lucrurile pe care, prea adesea, le luăm de bune, nu doar să spunem că facem asta. Nu! Chiar s-o facem. Fiindcă, uneori, mâine poate să fie… Sau nu.

După cum vă povesteam ieri seară (mă rog, era deja azi când am postat), am fost la conferinţa The Ultimate Success Summit de la Bucureşti, cea care l-a avut invitat pe Sir Richard Branson, tăticul Virgin Group şi pe Robin Sharma, un tip care vorbeşte prin toată lumea despre leadership.

Am surprins, în articolul de ieri, câteva lucuri din cele spuse de cei doi invitaţi pe scena de la Sala Palatului, acum vreau să vorbesc un pic de organizare şi de oameni. Fiindcă, stimaţi cetitori, ceva nu e deloc, dar deloc ok, după cum urmează!

Microfoanele buclucaşe

După interviul pe care i l-a luat Sharma, interviu foarte slab, în care nici unul dintre răspunsuri nu a fost urmărit, ci doar bifate întrebările (majoritatea banale) pe care Sharma le avea pe un carneţel, a urmat o sesiune de Q&A cu întrebări “selectate” din public. Înainte de asta, însă, ar trebui să vă spun că microfonul lui Sharma a picat în timpl înterviului şi a durat ceva până când, din culise, a primit un altul, timp în care cei doi invitaţi şi l-au pasat pe cel bun de la unul la altul – penibil!

Şi mai penibil a fost când, după interviu, Cătălin Ştefănescu (good choice, btw!), a apărut pe scenă pentru a introduce momentul de Q&A, iar Sir Richard părea să nu ştie de aşa ceva, întrucât a trebuit să-i explice ce urmează de două ori. Nici microfonul lui Cătălin nu mergea prea bine şi, după nişte încercări eşuate care au durat mai bine de un minut (nu ziceţi că e puţin, număraţi până la 60 cu ochii pe-o scenă dinspre care nu auziţi nimic!), Branson s-a ridicat zâmbind din fotoliul său şi s-a dus la prezentator ca să-i dea microfonul lui, după care a revenit la locul său.

Rămas fără microfon, nu a putut, fireşte, să răspundă întrebărilor din sală din fotoliu, aşa că a făcut singurul lucru de bun simţ pentru a salva momentul, lucru pe care, însă, nu era deloc obligat să-l facă. S-a ridicat, şi-a pus frumuşel sacoul pe podium (pe jos, adică), în faţa fotoliului, fiindcă acesta avea nişte braţe prea largi (încercase mai devreme să se spriine pe unul dintre ele şi nu i-a ieşit) şi s-a dus spre marginea scenei, în faţa celor care-i puneau întrebările, în picioare, uşor aplecat cătrei ei.

Naturaleţea, eleganţa şi lipsa de fiţe a unui miliardar

Imaginea asta a lui, toata suita de gesturi şi naturaleţea cu care, practic, a salvat situaţia penibilă în care a fost pus, vorbesc mai multe despre Sir Robin decât a spus el însuşi în toată conferinţa. La fel şi faptul că a privit foarte liniştit toate cele trei filme care l-au prezentat pe el şi grupul pe care îl conduce, fără să zâmbească gen “ce tare sunt”, de fapt, fără să zâmbească. A râs doar la un singur moment, ceva de la Virgin Unite, când râdeau nişte copii, doar atunci i s-a schimbat epresia feţei.

Întrebările au fost jenante, mai puţin cea a tânărului Pambuccian care l-a întrebat ce business ar începe acum dacă ar fi s-o ia de la zero – şi asta, totuşi, o întrebare al cărei răspuns se găseşte pe Internet, aici, aşa că, iată, o oportunitate mai degrabă ratată. Cel mai penibil, de departe, a fost Mihai Ivănescu, de la Jaguar/Land Rover România, care i-a cerut lui Branson să spună nici mai mult nici mai puţin de cinci calităţi ale unui Jaguar. Probabil că ştiţi deja povestea, a apărut pe mai multe bloguri şi reviste, domnul şi-a luat-o de nu s-a văzut, cu umor şi ironie, aşa cum numai un super tip ştie a da.

VIPrânzul cu “maimuţica”

După conferinţă, am primit şi invitaţie pentru prânzul VIP de la Hilton, prânz cu Sir Richard, fireşte. Nu ştiu la ce mă aşteptam, probabil ceva gen simultanurile de sah, o strângere de mână din doi în doi oameni, sau aşa ceva, dar m-am distrat pe cinste privind în jur.

În primul rând că nu m-a întrebat nimeni de badge-ul VIP, aşa că presupun că puteau să între acolo şi fanii echipelor care au jucat în finala UEFA, mai ales că mulţi dintre ei mişunau pe holurile Hiltonului. Dar să zicem că nu s-a abuzat. Am văzut acolo şefi de agenţii de publicitate şi PR, oameni de comunicare, banking, industria de prelucrare a cărnii, retail, o listă respectabilă de Who’s Who autohton, dar şi pe haioasele majestăţi Lia şi Paul, oh, the joy! Apropo, nu prea s-au întreţinut cu nimeni, iar între ei vorbesc în engleză, chiar şi în public, că tot se bat în piept cu moştenirea românească, nu?!

Să-i luăm aerul lui Branson, las’ că are de unde să-şi ia altul!

Oameni fini la VIP Lunch, ai zice, care cunosc regulile, care au şi ei parte de feliuţa lor de celebritate, oameni de succes, ţineţi cont de asta!, oameni educaţi, de lume, manageri, leaderi şi ce-or mai fi fost. Până când a apărut, vreo jumătate de oră mai târziu, Sir Richard Branson şi toţi aceşti fini, mă rog, cei mai mulţi dintre ei, s-au aruncat ca ulii asupra antrerenorului, începând cu neobosita Lia prinţesa care l-a şi pupat, ţoc ţoc, pe obraji. Fix doi metri a apucat să facă bietul om în sală că l-au înconjurat, cu cereri de autografe, cu blitzuri claie peste călare, cu cine ştie ce i-or fi spus. Mult, în spaţiul lui personal, în aerul lui, şi spre consternarea celor care priveam acest deplorabil spectacol de la distanţă.

de pe un wall de FB, #yocu Richard

Nu ştiu dacă pentru poze #yola şi #yocu se plăteşte participarea la asemenea evenimente dar ştiu sigur că Richard Branson nu e o maimuţică de circ pe care o plimbi pe malul mării. Cu toate astea, fineturile bucureştene aşa s-au comportat cu el, iar organizatorii nu au făcut mai nimic pentru a controla situaţia.

După prima ambuscadă, invitatul a făcut efortul de a înainta către prezidiul care fusese pregătit pentru el, dar a fost prins din nou, peste câţiva metri, pentru alte câteva minute. Şi încă de două ori, până a reuşit să ajungă la pe mica scenă din încăpere. Aici îl aştepta o făptură bancară, şefa Garanti, presupun, care a sponsorizat VIPrânzul, şi care a vorbit vreo cinci minute fără s-o asculte nimeni despre ce grozav pe Branson şi ce face Garanti, timp în care Mr. Virgin asculta, tăcut, răbdător, cuminte. Când, în sfârşit, tanti de la Garanti s-a desprins de microfon, timpul lui Branson era deja scurs, probabil, astfel că a mai apucat să zică doar ceva gen Mă bucur, sunteţi simpatici, mai vin pe la voi, Bye now!

Fireşte, în drum spre ieşirea din sală mulţimea doritoare de autografe, poze şi sfaturi sau… naiba ştie de ce, l-a mai sufocat în vreo două rânduri, iar invitatul de onoare a acceptat cu stoicism tot acest asalt, cu gândul că plăteşte preţul celebrităţii şi în ideea că toţi banii încasaţi pe lipsa momentană de aer se duc la Virgin Unite.

Şi după aia a plecat, nu înainte de a scrie pe blogul lui două vorbe despre vizita în România.

De ce nu învăţăm nimic?!

În concluzie, e minunat că Sir Richard Branson a venit în România şi că am avut ocazia acestei experienţe – Mulţumesc, Mădălina Uceanu şi Portal HR, pentru asta!Dar e de netrecut cu vederea să nu-ţi meargă microfoanele la aşa eveniment (şi mare şi scump) şi, mai ales, e extrem, dar extrem de trist, că, în loc să învăţăm ceva din modestia şi naturaleţea acestor oameni care ne vizitează, noi facem ca totul să nu fie despre ei ci despre noi. E complet greşit.

PS Absolut întâmplător şi fără să-mi propun asta, am apucat să schimb câteva vorbe cu Sir Richard, înainte să fie înconjurat. Taman pentru că n-am sărit pe el, în foaierul de la Hilton (eu ieşeam să fumez), după ce i-am zâmbit şi l-am salutat, a crezut, probabil, că-s vreun organizator, motiv pentru care a venit către mine şi aşa am apucat să-i spun ce i-am spus, iar el a apucat să şi răspundă. Şi nu, îmi pare rău, e momentul meu, deci o să mă bucur fără să scriu pe blog detaliile.

Aseară am fost în Joy Pub întru delectare audio-vizuală cu muzici în interpretarea bloggerilor care au nu doar o voce electronică ci şi una potrivită pentru a gâdila urechile oamenilor într-un mod plăcut. Cum ar fi, ca să numesc doar pe câţiva dintre ei, Andra, Oana, Make, Dulea, Copolovici sau… nu ştiu, Chinezu a cântat sau a recitat, ca un veritabil Tudor Gheorghe?! :))

A fost distracţie, ok, dar, dincolo de cântat şi aplaudat, evenimentul ăsta a avut un scop precis, şi anume acela de a aduna nişte bani, cât mai mulţi, pentru a-l ajuta pe Ştefănuţ, iar asta nu prea s-a întâmplat, cei 1500 de lei strânşi nefiind vreo sumă!

În pagina de pe FB a evenimentului de aseara, au fost mulţi care au spus că vin şi n-au venit, printre ei şi bloggeri, unii chiar cunoscuţi. M-a iritat faptul că nu s-au strâns suficient de mulţi oameni şi suficient de mulţi bani şi vreau să cred că asta nu spune nimic despre onor blogosfera autohtonă, despre cum se susţin bloggerii unii pe alţii şi, despre cum, împreună, pot să schimbe ceva. De exemplu, o viaţă mai bună pentru un copil bolnav.

Într-un asemenea context, ba chiar şi într-unul mai larg, cine pe cine înjură, şi de ce, sau cine câte poze pune pe FB de la un eveniment, contează… cum să spun?! Foarte puţin spre deloc!

Richard Branson, Sir Richard Charles Nicholas Branson, ca să folosim titlul corect, este unul dintre cei mai de succes antreprenori britanici, şi deţine locul patru în topul Forbes, cu o avere estimată la vreo 4,2 miliarde de dolari, avere pe care a făcut-o cu Virgin Airlines şi încă vreo 400 de alte companii, mai mici sau mai mari, din variate domenii.

“Screw it, let’s do it!” este titlul uneia dintre cărţile sale şi adună o serie de experienţe profesionale ale antreprenorului, pornind de la ideea că în loc să construieşti o argumentaţie pentru a respinge ideile de new business (şi nu numai, chestia asta se aplică şi în viaţă, în general), mai bine încerci să găseşti acele motive şi modalităţi care să te ajute s-o pui în practică. Ceea ce, dacă stai să te gândeşti, e chiar logic şi de bun simţ, doar că… e un model de gândire pe care cei mai mulţi oameni nu-l adoptă, preferând să meargă pe căile bătătorite şi sigure.

Cu siguranţă, eu nu am gena antreprenorială. Faptul că am reuşit să construiesc nişte lucruri în cariera-mi de comunicator nu mă duce acolo, însă mi s-a întâmplat, şi nu doar o singură dată, să spun, articulat, clar, “La naiba! Hai să-i dăm drumu’ şi vedem noi!”, parte pentru că multe din proiectele în care am fost implicată s-au făcut pe bandă rulantă, în timp scurt, cu bugete care adesea erau doar pe hârtie nu şi în conturi! Aşa am făcut lansarea American Village, aşa am făcut cel puţin o ediţie de Folk You şi tot aşa am făcut şi primul concert Leonard Cohen în România, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la lansarea JN.

Tot pe sistemul ăsta am învăţat să înot şi să schiez (aruncat în lac, respectiv pe pârtie), fără să-mi propun să fac performanţă în oricare dintre cele două sporturi, dar ştiind să nu mă duc nici la şi nici în fund, aşa am trăit unele dintre cele mai mişto experienţe, gen “Hai să… – Hai!”, şi fără regrete. Ce regret, însă, sunt alte ocazii în care am ezitat prea mult, cum ar fi momentele în care aş fi putut să plec din România, fie la Miami, fie la Toronto, şi pe care le-am ratat cu graţie din pricină de prea mult gândit şi răzgândit!

V-aş încuraja şi pe voi să încercaţi asta: măcar din când în când, să nu spuneţi “Nu” ci “La naiba, hai s-o facem!”. Garantez surprize plăcute, întocmai ca cea pe care sper s-o am eu în cadrul concursului organizat de Portal HR cu premiu constând într-o invitaţie la conferinţa pe care Sir Branson o susţine la Bucureşti pe 9 mai! Să-mi ţineţi pumnii! :)

Piaţa Matache e la doi paşi de mine aşa că sunt o clientă fidelă a câtorva dintre tarabe şi magazinaşe şi, de atâţia ani, mă ştiu cu precupeţii. Cum sunt un consumator serios de telemea proaspătă şi doar un pic sărată, am, fireşte, “providerul” meu, pe doamna Florica, şi e meritul ei c-a reuşit să mă fidelizeze, scotcind, de fiecare dată când a fost cazul, după brânza a mai pe gustul meu, fără să se supere, ba chiar şi cu reducere!

Am cumpărat brânză ieri, dar uitasem de aia pentru pască, aşa că uite-mă aşteptând cuminte ca brâzăreasa să termine cu bătrânelul din faţa mea. Înalt, dar uşor adus de spate, elegant, cu maletă, vestă şi sacou, cu pălărie, m-a făcut să mă gândesc la Leonard Cohen. Ceva din atitudine, cred. Sprijindu-se mai bine de baston, a întins o cutie goală de margarină către doamna Florica iar ea, pasămite, ştia despre ce e vorba, fiindcă a umplut-o imediat cu brânză de vaci.

Cu degete tremurânde, bătrânul a scos un portmoneu de piele, ros pe la colţuri, pentru a extrage de acolo bancnotele trebuincioase şi ceva, nu ştiu ce, din atitudinea lui, m-a înduioşat. Eram gata să fac semn din ochi vânzătoarei că plătesc eu brânza lui “Leonard”, dar ea mi-a luat-o înainte. L-a oprit veselă (mereu e vesela!), şi i-a spus că asta e din partea casei.

Bătrânul s-a bucurat, a zâmbit, şi a scos şi plasă un pachet de cafea pe care l-a pus încet pe vitrina cu brânză:

– Ei, în cazul ăsta, să beţi o cafea bună!, a zis.
– Păi ce facem, domnul?! Nu e bine aşa, a râs Florica.
– E din partea casei, a şoptit “Leonard”. Paşte fericit! Ne vedem sâmbăta viitoare!

Mi-am înghiţit cu greu nodul din gât, dar chiar şi-aşa, am ieşit din hala de brânză cu ditai zâmbetul, de parcă eu, şi nu Leonard, aş fi primit toată brânza din lume din partea casei!

Acasă mi-am pus CD-ul cu Mr. Cohen. Sunt sigură că pâinea o să fie mai inspirată să crească pe muzica lui.

Am fost fără chef zilele astea, habar n-am de ce, exact, chestii neterminate, ca de obicei, chestii neprevăzute, ca de obicei, şi, în general chestii de care n-am poftă. Ca de obicei. Şi n-am vrut ca scrisul să fie la impuse, sunt suficiente altele.

N-am nici cea mai vagă idee despre cauza acestei lehamite, o fi soarele călduţ care nu reuşeşte să mă încarce, muzica veselă care nu reuşeşte să mă înveselească, nişte veşti nu prea încântătoare nici ele,  ba chiar enervante… Mi s-o fi terminat energia săptămâna trecută când am rezolvat dezastrul casnic şi am trecut de la sezonul toamnă/iarnă la cel de primăvară/vară. Habar n-am!

Oricum, dintre toate, măcar mi-am păstrat intact cinismul, dar asta e ceva ce probabil nu-mi face cinste în aceste zile în care credincioşii se înghesuie prin pieţe şi supermarketuri, golind rafturile cu delicateţea unor termite! Şi nu pot să nu mă întreb unde e lumina, Duhul Sfânt (sau măcar al blândeţii) în perioada asta?! Pre(a)ocupaţi de ce punem pe masă am uitat, oare, să mai punem ceva şi-n suflet, sau dacă stomacul se umple până la refuz intră în vigoare legea compensaţiei?! Las’ că-i bine!

Eh… Ziceam că n-am chef, şi chiar nu prea am, aşa că de ce nu m-aş duce, mai bine, la piaţă?! Că dacă-i bal, bal să fie! Pâine, pască, ouă, drob! şi #fieca, normal! Ceea ce vă doresc şi vouă! Şi un cântec vesel să cântăm, la naiba! :)))

Nu prea sunt ordonată, poftim, recunosc! Asta ar fi partea rea. Partea şi mai rea e că dezordinea îmi înhibă creativitatea şi concentrarea, aşa că, vreau nu vreau, dacă fac dezordine, musai să remediez! Şi repede!

Weekendul ăsta e dedicat, însă, reorganizării casei, aşa, de primăvară, cu spălat de geamuri, cu rearanjat detalii, cu aruncat de nu s-a purtat (nici) iarna trecută, cu pus rafturi noi… În fine, ce să mai zic: revoluţie! Ca să fiu sinceră, eu aş fi mutat şi ceva mobilă, dar faptul că oricum tre’ să zugrăvesc vara asta m-a oprit – asta ca să vă faceţi o idee despre cât avânt am avut!

Şi cu toate că am muncit toată ziua, cu muzică cu tot a fost chiar ok şi… vesel! Mă rog, până mi-am despicat buricul unui deget, atunci n-a fost prea vesel, dar asta s-a întâmplat acum, seara, deci nu se pune! Mâine urmează revoluţia şifonierelor – nici nu vreau să mă gândesc, asta chiar e o chestie care nu-mi place!

Dar ideea de primenit casa, geamuri strălucitoare, aer curat, nou, e bună, e foarte… #obiceiurisănătoase-ish! Din când în când se cere, pentru minte, inimă şi literatură – parte din rafturile noi sunt pentru cărţile primite şi cumpărate în ultima vreme! Şi e bine, e bună o zi din asta în care faci chestii fizice şi nu te mai gândeşti la proiecte, idei şi bugete! Fiindcă, suprinzător s au poate că nu prea, exact când nu te gândeşti la ele, ideile (bune) apar!  :D

Şi cântecelul de seară, fără legătură cu ce e mai sus, alta decât ce-a cântat Narcis Ianău la Românii au talent în seara asta, Scarborough Fair, adică, şi care mi-a adus aminte cât îmi place I am a rock şi că nu-l mai ascultasem de ceva vreme! :) Enjoy!

Încă e dezastru prin casă, însă prefer să mă gândesc la asta ca la un preview al armoniei ce va să vină! :))