Ideo Ideis a împlinit şapte ediţii. Dacă ar fi un copil (şi, în multe privinţe, chiar este!), anul ăsta s-ar duce la şcoală, sau la grupa pregătitoare, că nu mai ştiu nici eu cum e “moda”! Oricum, se cheamă că a împlinit cei şapte ani de acasă, e frumuşel, vesel, sprinţar ca orice festival de vârsta lui, şi e bine crescut. Şi la propriu şi la figurat. Şi s-a responsabilizat. Dar cum a crescut Ideo Ideis? Vedeţi mai jos, de la ediţie la ediţie – cu mulţumiri pentru Andreea Borţun, co-director al festivalului, care m-a ajutat în compilarea acestui material.
La Ideo Ideis, pe lângă spectacolele de teatru – din competiţie sau invitate – sunt şi ateliere: dramaturgie, educaţie vizuală, coregrafie, asta ca să nu mai spun de lecţiile povestitorilor sau cele de la MasterClass-uri. Deşi, ca expresie artistică, sunt mai degrabă atrasă de teatru-dans, deci de coregrafie, am ales să urmăresc mai atent cursurile de dramaturgie şi pe cel de educaţie vizuală, mai ales că participanţii au lucrat împreună pentru realizarea unei expoziţii.
Spectacolul care mi-a plăcut, de departe, cel mai mult (până acum) la Ideo Ideis se numeşte SubPământ şi face parte dintr-un proiect mai amplu despre Valea Jiului după 1989 care cuprinde interviuri cu mineri, soţii de mineri şi oameni care au lucrat sau încă lucrează în industrie, un spectacol de teatru făcut pe baza acestor interviuri, un turneu şi dezbateri în oraşele din zonă, Petroşani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Uricani.
Mina Petrila
Printre altele, proiectul îşi propune (sursa) “reprezentarea poveştilor comunităţilor minereşti din perspective multiple, care să construiască o hartă socială a Văii Jiului, recalibrarea percepţiei despre mineri şi Valea Jiului, despre muncitori în general, în zona artistică românească, punerea în discuţie a situaţiei muncitorilor şi locuitorilor din Valea Jiului în contextul în care închiderea şi privatizarea minelor, conform acordurilor cu FMI şi UE, sunt iminente”.
Olimpiada de la Londra ne-a ţinut aproape de televizoare mai bine de două săptămâni. Ne-am încurajat favoriţii, am scrâşnit din dinţi când sutimile în minus i-au descalificat ori aruncat în afara podiumurilor pe sportivii români, am lăcrimat, de bucurie sau de tristeţe, am strigat, am sperat şi, când a fost cazul, am fost mândri că steagul românesc s-a aflat deasupra altor steaguri!
Că e bun sau nu acest loc 27 în clasamentul general al medaliilor nu vreau să discut. Sigur că putem mai mult – Ungaria cum poate?! – dar, în condiţiile de subfinanţare de care se “bucură” sportul românesc, e un rezultat decent al sportivilor. Dar noi, cei de acasă? Ce rezultat avem?
Poate că vom mai comenta un pic unele fotografii – spectaculoase, fără îndoială – de la Jocurile Olimpice, poate că vom comenta sumele primite de olimpicii români de la stat ca prime pentru performanţele lor, vom mai aplauda odată sponsorii COSR (am povestit de ei – 1, 2, 3, 4 – măcar atâta lucru să fac şi eu drept mulţumire) pentru că s-au implicat şi apoi… oare vom uita această patimă olimpică sau ne vom aminti, oare, că cei de la COSR încearcă să schimbe legislaţia şi vom încerca să-i ajutăm?
Vom merge, oare, în tribunele stadioanelor să susţinem şi altceva decât fotbal prin contribuţiile noastre de plătitori de bilete, vom face mai mult sport, vom organiza acţiuni de strângere de fonduri (de fonduri, da, nu de mâini!) pentru cluburile sportive în care se face pregătirea următoarei generaţii (poate) de olimpici? Vom încerca, în următorii patru ani, să nu uităm de sportivii care, mai ieri, ne ţineau cu sufletul la gură şi cu pumnii strânşi în faţa televizoarelor, vom încerca să ne interesăm mai des de soarta lor, de pregătirea lor, de ce putem face – în afara celor două săptămâni olimpice – pentru ca ei să reuşească performanţe mai bune şi noi, inevitabil, să ne bucurăm mai mult?!
Admiraţia tăcută nu e suficientă iar uitarea nu e, în nici un caz, măsura respectului pe care ar trebui să-l purtăm acestor sportivi – nu doar atunci când concurează ci, mai ales, atunci când muncesc până la epuizare pentru performanţele lor.
Din punctul meu de vedere, asta ar trebui să fie, pentru noi, toţi cei de-acasă, lecţia acestor Jocuri Olimpice. Lecţia în care învăţăm să ne susţinem sportivii şi performanţa olimpică mai des decât odată la patru ani, comod, din fotolii. Nu pot decât să sper că nu sunt singura care a învăţat-o.
De multă vreme nu m-am mai înveelit şi înduioşat deopotrivă la un film aşa cum am făcut în seara asta la Cinema City cu ocazia avanpremierei BRAVE (Neînfricata) by Pixar. Ca de obicei, nu m-am uitat la trailer, dar văzusem deja nişte postere aşa că ştiam că e o animaţie cu o fată roşcată şi creaţă care trage cu arcul – Merida.
Nu că n-ar fi aşa, dar dacă vă aşteptaţi la o poveste gen Xena, prinţesa războinică, nu e cazul. Brave e despre a avea curajul să spui “nu” şi a încerca să-ţi schimbi destinul, chiar şi cu ajutorul magiei, despre recunoaşterea greşelilor, despre o mamă care îşi cunoaşte fiica mai bine, peisaje minunate şi o vrăjitoare foarte pricepută în comerţ şi urşi, după cum vedeţi mai jos!
Nu pot şi nu vreau să vă povestesc detalii, pentru că v-aş strica plăcerea de a urmări acţiunea filmului, dar o să vă spun, totuşi, că toate personajele principale, în toate formele lor, sunt foarte bine realizate, cu o meticuloasă atenţie la detalii şi mimică, iar rezultatul e încântător! Am râs şi am chicotit, împreună cu toată sala, şi am fost înduioşată şi nu mi-am dat seama când au trecut cele 92 de minute!
Mergeţi să vedeţi filmul fiindcă e frumos, o să vă facă să râdeţi, să vă înduioşaţi şi să vă căutaţi, după aia, vechiul urs de pluş – şi încă 10, ba nu!, 11 motive aici, în cazul în care eu nu v-am convins. Cu puţin noroc, să vă gândiţi că, uneori, doar uneori, chiar putem să facem ce simţim, nu ceea ce trebuie sau ce aşteaptă alţii de la noi! Eu vă urez vizionare plăcută şi aştept impresiile voastre :)
Un ultim detaliu… de fapt, două: 1. filmul este dedicat lui Steve Jobs, aşa cum apare p generic, “Dedicated to the memory of Steve Jobs, our partner, mentor and friend”, şi 2. Brave vine în cinematografe împreună cu un scurt metraj de animaţie, difuzat înainte: La Luna, o (altă) delicatesă.
Se numeşte Find Your Greatness (Descoperă-ţi măreţia) şi vorbeşte despre sportivii anonimi: atâta timp cât ai un corp, eşti un sportiv – după cum spune Bill Bowerman, cofondator Nike, vorbind despre campanie. Prin urmare, fie că te crezi Nadia Comăneci în curtea blocului, la bătătorul de covoare, sau Gabi Szabo, alergând prin parc ori Magic Johnson la panoul de baschet din curtea şcolii, se poate spune că eşti sportiv, iar asta e ideea pe care se axează campania Nike.
Somehow we’ve come to believe that greatness is only for the chosen few, for the superstars. The truth is, greatness is for us all. This is not about lowering expectations; it’s about raising them for every last one of us. Greatness is not in one special place, and it’s not in one special person. Greatness is wherever somebody is trying to find it. Find your greatness.
Dincolo de ideea lăudabilă, spoturile campaniei arată locuri din toată lumea care poartă numele de London – v-am zis că e genială, da? Şi nu întâmplător, desigur, campania s-a lansat fix azi, când încep Jocurile Olimpice, unde nu Nike ci Adidas e partener oficial (pe mulţi bani, sunt convinsă!), şi se termină pe 12 august, odată cu Olimpiada, cu “Cea mai activă zi din istoria Nike” – detalii. Iată spotul campaniei:
şi doar unul dintre filmele dedicate fiecărui sport (le vedeti pe toate aici):
Oficialii JO de la Londra au declarat deja că nu vor acţiona în justiţie Nike pentru că nu încalcă nici o prevedere legală din actul menit să protejeze drepturile sponsorilor oficiali şi pentru că nu pot să pună la colţ încurajarea sportului.
Agenţia care a creat campania este Wieden+ Kennedy, aceeaşi care a propus conceptul campaniei P&G cu mamele olimpicilor care este, de asemenea, foarte tare!
E cald, prea cald. Vecinii au bormaşină. Nu merge liftul. Iar ne-au oprit apa caldă. Mi-e lene să mă duc la piaţă. Mă doare capul. Nu mai suport politicienii. La TV sunt numai prostii. Nu pot să fac proiectul ăla pentru că nu am bani. Nu ştiu dacă pot. Nu cred că pot. Nici nu vreau să mă gândesc. E imposibil. De ce să fac?!
De câte ori vă spuneţi sau auziţi lucrurile astea în fiecare zi? De câte ori vă plângeţi şi vă justificaţi inacţiunea prin limitări, adesea doar mentale? De câte ori vi se pare că probleme voastre sunt insurmontabile?! Zilnic? Aham!
Florin Georgescu chiar are ceea ce noi am putea denumi “problemă”: nu vede. Şi, cu toate astea, nimic nu l-a împiedicat să se suie pe o bicicletă, să ceară sprijin unui sponsor, să-l primească!, şi astfel să plece la Jocurile Olimpice de la Londra. Pe bicicletă, da. Un nevăzător.
Drumul până la Londra va fi parcurs pe bicicletă în tandem, alături de prietenul său Alexandru Răcănel, iar cei doi vor transmite periodic imagini din călătoria lor, al cărei start a fost duminică, la Arad.
Partenerul de care vorbeam e Romtelecom, via Dolce Sport, alături de partenerul de comunicare Cosmote, şi mi se pare foarte frumos că au ales să-l ajute pe Florin să ajungă la Londra dar şi să susţină, în acelaşi timp, ideea de (auto)depăşire a limitelor! Fiindcă, dacă am pune mai multe resurse în a face decât punem în a aştepta ori în a ne plânge, cred, chiar cred!, că lumea ar fi mai bună pentru fiecare şi pentru noi toţi.
Călătoria lui Florin şi a prietenului său poate fi urmărită în timp real pe www.vezidincolodelimite.ro sau pe pagina de Facebook dedicată, înregistrările video se pot urmări pe contul oficial de Facebook al Romtelecom. Mai mult, oricine doreşte îl poate susţine direct pe Florin prin intermediul site-ului – www.vezidincolodelimite.ro/
PS aici un reportaj despre Florin
La finele săptămânii trecute mi-am făcut program administrativ prin casă. Aşa spun eu când trebuie să fac ordine, şi trebuia, că se umpluseră toate spaţiile plane din casă cu cărţi – de citit, de povestit, cumpărate, primite – şi, pe lângă ele, de toate chestiile pe care îmi era lene să le pun la loc sau care nici măcar nu aveau un loc al lor. Başca, o grămadă de lucruri pitite prin sertare şi dincolo de uşa singurlui corp de bibliotecă închis cu o uşă prin care nu se vede (celelalte au uşi de sticlă).
Drept urmare, nu m-am uitat la ştiri, nu am intrat pe net , cu excepţia verificării emailului, aseară – aşa am văzut, dintr-o alertă, că rezultatele la BAC-ul din acest an sunt, aparent, chiar mai slabe decât cele din 2011. Noaptea, târziu, când casa mea ajunsese cât de cât la un numitor comun cu ceea ce mi-am propus, am dat pe ştiri, curioasă de detalii. Probabil că era prea târziu şi nici n-am prins eu vreun jurnal la început. La Realitatea şi la Antena 3 era politică, ceva despre aceeaşi suspendare – nu mai pot, m-am săturat de subiectul ăsta!!! – şi abia la Romania TV am văzut alte subiecte, printre care şi cel de mai jos.
Cu puţină generozitate, dacă vreţi, poate să fie şi despre BAC, adică lipsa de disciplină şi coordonare a tinerilor picaţi la examenul de maturitate. Mi-a plăcut tare:
Eu i-aş trimite pe tinerii picaţi să facă nişte serviciu militar – şi pe fete şi pe băieţi – să înveţe nişte disciplină şi responsabilitate. Şi eu aş fi preferat să zburd pe tăpşanul de la BestFest în weekend, dar am ales să rămân acasă şi să fac ce trebuia făcut!
Tot ce se întâmplă în aceste zile pe scena socio-politică a României mă face să regret, din nou, că acum zece ani, când am avut ocazia să plec definitiv de aici am ales să rămân. Sunt aici, însă, şi, în ciuda instincului (de conservare, cred!), care îmi strigă să fug, nu vreau să fac asta, nu vreau să fiu alungată din ţara mea de o clică de farisei, hoţi, tupeişti şi incapabili.
Aşa că îmi caut motive suplimentare de a rămâne, pentru mine şi pentru toţi care cred acum că nu mai e nimic de făcut. Orice, de la faptul că avem locuri minunate în România, până la motivele pentru care putem să fim mândri de cultura noastră şi, uneori, de oamenii care trăiesc aici. Vreau să strâng cel puţin 100 de astfel de motive, exemple, poveşti, imagini, pentru ca, atunci când ne pierdem speranţa, să ştim că avem, totuşi, de ce să credem că ţara asta poate să fie un loc bun în care să trăieşti, cu demnitate şi bun simţ.
Am făcut o pagina de FB în sensul ăsta, ca să ne fie mai uşor să ne strângem motivele: https://www.facebook.com/DeCeNuPlec – vă aştept (şi) acolo.
Mă ajutaţi?
Ieri, la piaţă, la cireşe, ţigări şi brânză de vaci am nimerit de fiecare dată după cineva care cumpăra, adică am aşteptat “la rând” – pun cu ghilimele fiindcă o persoană în faţă nu e chiar rând. Oameni de toate soiurile în faţa mea, dar nici una dintre aceste persoane nu a spus Vă rog sau Mulţumesc vânzătorului, şi n-am putut să nu observ asta, fiindcă lipsa acestor cuvinte elmentare m-a zgâriat ca un dezacord între subiect şi predicat.
Mai pe seară am avut o discuţie faină cu cineva care-şi face lucrarea de dizertaţie pe tema cetăţeţanului (român) în democraţie, cum e el, cum ar trebui să fie, discuţie care a ajuns – cum altfel?! – la problemele societăţii contemporane, politică şi, inerent, schimbare.
În timp ce discutam despre lucrurile astea, eu fiind oarecum pesimistă în legătură cu această schimbare, peste drum de terasa la care mă aflam împreună cu interlocutoarea mea, au “erupt” patru tinere. Gălăgioase peste măsură, îmbrăcate ţipător, râzând şi împingându-se, înjurându-se, dar nu a ceartă ci pur şi simplu ca formulă de adresare, aceste patru tinere au apărut exact când spuneam că n-am motive de optimism în ceea ce priveşte posibilitatea ca schimbarea în bine să vină de la generaţiile viitoare, parcă pentru a-mi întări spusele.
În imediata mea apropiere, cea în care aleg să exist – reală şi virtuală deopotrivă – sunt oameni faini şi întâmplări frumoase, însă imediat ce ies din acest “costum de protecţie” (şi ies des) dau de oameni care parcă şi-au pierdut omenia şi care nu se mai obosesc să respecte ori să transmită nici cele mai elementare reguli de bun simţ şi de bună creştere.
În condiţiile astea, sunt încă şi mai convinsă că subiectul pe care mi l-am ales pentru sâmbătă, la TEDx Iaşi, Cultura face diferenţa, este disperat necesar şi potrivit temei evenimentului, şi anume Ideas worth advertising.
Să-mi ţineţi pumnii: am emoţii!
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone