April 13

Tălmăcean are talent!

După ce a lăsat publicul cu gura căscată când s-a rupt în figuri (de dans) într-o emisiune a Antenei 2, Edmond Tălmăcean “loveşte” din nou, parcă şi mai năpraznic decât prima dată, c-o cântare live în redacţia Adevărul

Ce contează c-a zbârcit versurile şi că nimeni nu ştie exact ce activitate parlamentară are. E faimos acum?! E faimos! :)))

PS Sper că aveţi răbdare să vă uitaţi până la capăt. Dacă nu, aflaţi că între Dana Grecu, Andreea Creţulescu şi Liana Pătraş, ca parteneră de dans, politicianul ar alege-o pe Creţuleasca, fiindcă, zice el, e bine câteodată să şi zâmbeşti. Eu, una, am râs în hohote!

April 9

România la scară… de bloc!

Şedinţă de scară! Şi vai cât m-am putut enerva! Că am vecini proşti, needucaţi şi nesimţiţi am aflat deja. Din păcate, doar după ce am cumpărat apartamentul – asta e! Trântesc uşa la lift, după care se indignează că se strică. Când se strică, Doamne-fereşte să pună unu’ mâna pe telefon să sune la depanare! Păi e pe mobil, costă!

Lasă deschisă (blocată cu cărămida!) uşa de la intrarea din spate, apoi se plâng că li se pişă aurolacii la uşă. Sau mai rău! Şi pute! Dar uşa aia e aproape zilnic larg deschisă. De asemenea, stiu aproape zilnic ce au prin meniu fiindcă aerisesc bucătăria deschizând uşile apartamentului – să se facă corent, deh! Peşte ieftin prăjit în ulei deja ars, ceapă – prăjită şi ea, şi afumătură! Mă rog, poate că partea asta ar trebui să mă înveselească, doar toate astea dăunează grav sănătăţii, nu? Dar nu sunt chiar atât de hateriţă!

De la 1 la 10, 12 grade pe scara prostiei!

Oricum, azi am avut şedinţă de scară de bloc. Anunţată cu hărtii puse la parter şi la fiecare etaj, pe uşile liftului. Din 92 de apartamente au venit vreo 10 oameni. Subiectul îl constituia consolidarea blocului şi depunerea dosarelor în acest sens, cu termen limită sfârşitul lunii aprilie. Blocul a avut, pentru o vreme, bulină, dar “folclorul” scării spune că de fapt nu trebuia să avem bulină şi că expertul care a făcut evaluarea ar fi scris detalii despre altă scară a blocului.

Nimeni nu ştie, de fapt, care e adevărul. Dar vecinii mei ştiu, ştiu ei, mă, că blocul rezistă la un seism de 12 grade! Şi că de ce să-l consolidăm?! Că dosarul presupune acte legalizate la notariat şi, deh, asta costă 25 de lei! Şi, oricum, blocul rezistă, da? Şi dacă e să mori, mori oricum. Mioriţa!

Îmi place apartamentul meu şi încă de când am intrat aici prima dată am făcut “click”, e un loc cu energie bună pentru mine, nu doar o casă, e acasă, e locul unde, fără excepţie, îmi încarc bateriile. Nu vreau să-l vând, nu vreau să mă mut. Dar îmi detest vecinii!

Şi mă tem că scara mea e un tablou… la scară pentru toată România.

De ce să facem? Nu e nevoie să facem. Nimic. Niciodată. Că oricum murim, nu?

April 7

Ajutor pentru calculator

Aflu ca onor Ministerul Educaţiei continuă programul prin care dotează tinerii proveniţi din familii nevoiaşe cu calculatoare. De fapt, staţi, nu cu calculatoare ci cu bonuri valorice în valoare de 200 de euro. Zice ministerul ca pentru această acţiune se vor aloca nişte milioane bune de euro, vreo cinci, dacă e să luăm în calcul faptul că se estimează că 25.000 de tineri cu vârsta maximă de 26 de ani vor beneficia de acest “ajutor”.

Bun, fain, frumos. Dar stupid, şi explic imediat de ce.

1. se impune o configuraţie minimă: procesor 2 Ghz, 1 GB RAM si 160 GB hard-disk si software de bază, cf normelor de aplicare a HG 1294 din 2004. Din 2004!

Păi, măi băieţi, de-atunci a mai făcut şi industria asta IT nişte paşi înainte. Updates la HG, însă, nici gând!

2. Oricum ar fi, cu 200 de euro nu-ţi iei un computer + monitor (că trebuie monitor, ştiţi?!) + soft. Noi, toate!

3. O familie care are venit de max 150 de lei brut per membru de familie nu are ce mânca, abia-şi plăteşte curentul şi, în principiu, mă foarte îndoiesc că are bani să plătească un abonament la Internet. Şi la ce bun, azi, să mai ai calculator dacă n-ai şi Internet? Să-l foloseşti pe post de maşină de scris, sau de ce?!

4. Programul este destinat tinerilor de până la 26 de ani. Pardon! Cam de la 22 de ani încolo orice tânăr ar trebui să aibă job, să muncească, deci să producă bani. Deci se descurcă să-şi ia singur calculator. Şi, dacă nu are job şi-o freacă pe-acasă, la ce să-l folosească un computer, fără imprimantă la care să printeze un CV, fără conexiune la net să caute un job? Să se joace prepelix?!

5. Nu în ultimul rând, cică te costă în jur de 100 de lei să faci dosarul pentru a căpăta acest bon valoric. Bani pe care, dacă ţi se respinge dosarul, nu îi recuperezi.

Nu m-ar mira să existe vreo firmă (două-trei) care să reuşească să realizeze o configuraţie aproximativ alăturea cu cea recomandată, chestii refurbished, monitoare mici, şterse bine de praf, care să se încadreze în zona celor 200 de euro şi nici ca firmele astea să fie recomandate de către cei din Minister. C-aşa-i tradiţia!

Între timp, scoatem semianalfabeţi pe bandă rulantă, profesorii mor de foame, dar ne lăudăm cu articole ale căror concluzii sunt “mai mult decât laudative la adresa spiritului reformist introdus de noua Lege a Educației Naționale” – nu mai râdeţi, că de pe site-ul ministerului am luat-o!

April 5

Moca: Imnul sfârşitului crizei

că tot vrem noi chestii moca. gen rotopercutoare şi maşini de găurit zidurile. made by: serviciul român de comedie feat Ramona Hanganu. WTG, Ramo!)

Mă rog, nu c-aş considera că moca e vreun semn că s-a terminat cu criza! puneţi mâna şi munciţi, buei!

PS Sunt curioasă dacă o să devină la fel de vizionat ca celălalt clip, kk maka. vvom vedea! :)

April 4

Sănătatea: sistemul vs. pacienţii

Am ascultat mai devreme intervenţia ministrului sănătăţii la Europa FM, intervievat (cam prea agresiv) de Elena Vijulie. Situaţia de la Caritas a atras tunetele şi fulgerele opiniei publice şi ale presei. Dar ministrul a explicat clar: trei din cele patru clădiri ale Caritasului trebuie retrocedate proprietarilor, iar anunţul privind încetarea finanţării spitalului (unul din cele 67 de spitale ce urmează să se închidă), ce urma să survină pe 1 aprilie, a fost trimis către spital în ianuarie! În ianuarie!!!

Deci personalul medical de la Caritas ştia foarte bine că la 1 aprilie se închide spitalul. Şi totuşi au continuat să facă internări. Fireşte, acum e vina ministrului că, odată respectat ordinul, o parte din pacieni au trebuit mutaţi cu targa sau cu incubatorul! Pentru că au fost internaţi într-un spital care se închidea, de către nişte medici care ştiau că spitalul se va închide. Şi toată lumea l-a făcut criminal pe ministru! Nu e ceva greşit în “poza” asta?!

Multe din aceste spitale sunt vai de capul lor. Au datorii uriaşe, lipsa de materiale medicale şi de personal calificat. În multe dintre ele sunt internaţi pacienţi care nu necesită asistenţă medicală super specializată ci doar îngrijire. Da, una peste alta, sunt o pierdere de bani.

În altă ordine de idei, noi nu avem educaţia prevenirii bolilor. Nu pricepem să ne facem , regulat, câte un control, câte un set de analize – gratuite, de altfel, cele mai multe dintre alea de bază. Nu ştim să respectăm paşii unui control medical: medic de familie – medic specialist – spital. Nu, noi aşteptăm până e prea târziu pentru o asistenţă primară şi ajungem sau ne ducem direct la spital. Ceea ce implică alte costuri pentru sistem. Nu i se pare nimănui aiurea să plătească ITP-ul pentru maşină, schimb de ulei şi alte lucruri, însă când vine vorba de propriul organism, poate şi pentru că nu primim amendă dacă chiulim la control, nu ne ducem.

Departe de mine ideea că sistemul sanitar autohton ar fi în regulă. Dar, îmi pare său s-o spun, nici noi, beneficiarii, nu ne îngrijim de sănătatea noastră cu mult mai mult decât o fac onor guvernanţii!

March 28

Eu pe ăsta l-aş condamna pe viaţă!

Nicolae Niţu e un român care şi-a găsit de lucru în Marea Britanie. La un circ, na, fiindcă ştiţi voi, ne pricepem bine la pâine şi la… exact! Primea 8000 de lire pe an ca s-o îngrijească pe Anne, femela elefant de 59 de ani, prea bătrână să mai fie chinuită în arenă, dar la care proprietarul ei şi al circului nu dorea să renunţe, scrie azi Daily Mail. E deja al doilea pe tema asta, primul a apărut sâmbătă şi are deja peste 320 de comentarii şi 10.000 de recomandari pe FB.

Cum felul în care era îngrijită Anne a ridicat nişte semne de întrebare unei organizaţii de protecţie a animalelor, o cameră ascunsă a fost montată şi iată ce s-a înregistrat (imaginile sunt foarte dure – eu nu am putut să privesc totul):

Dacă nu v-aţi uitat, e vorba de nu mai puţin de 48 de lovituri serioase, cu picioarele, c-o furcă, cu coada furcii, lovituri dure, nu mângâieri, în vreme ce bietul animal era legat cu lanţul pentru ca să nu se poată feri sau apăra. Cum să faci, mă, aşa ceva? Cum?! Ce fel de om e ăsta?! Şi cam ce pedeapsă ar trebui să primească?! Un tratament similar ar fi, oare, suficient?

Da, proprietarul a zis că-l concediază, da, se fac demersuri pentru ca circul să fie acuzat de tratament rău aplicat animalelor, iar Anne, care suferă şi de artrită, transportată într-o rezervaţie pentru a-şi trăi puţinii ani rămaşi în compania semenilor ei, animalele. Care, culmea, o vor trata mai bine decât oamenii. Iar pe animalul de român l-aş condamna, pe viaţă, să lucreze la zoo, sub supraveghere, şi să strângă rahatul din cuşti. 12 ore pe zi! Şi să doarmă în cuşcă cu nişte feline mari îmbrăcat în cotlet!

Ce m-a surprins încă şi mai neplăcut, însă, a fost declaraţia unui specialist în comportamentul animalelor, care spune că faza e regretabilă, însă nu şi neaşteptată, pentru că cea mai potrivită metodă de dresură pentru elefanţi e… bătaia! dică, vezi dragă Doamne, un fel de “scopul scuză mijlocele”. Motiv pentru care, îmi dau cuvântul, nu mai calc în viaţa mea la circ dacă programul presupune dresură.

Şi mai e ceva. În total, cele două articole au  deja peste 11400 de recomandări pe FB şi vreo 500 şi ceva de comentarii. Adică toată istoria a provocat ceva reacţii. Desigur, nici una pozitivă faţă de români sau România… Poate că ar fi de bun simţ să postăm, la comentarii, scuze în numele animalului de român.Ştiu că eu am să fac asta şi m-aş bucura – cât permite situaţia – dacă şi alţii ar proceda la fel.

March 22

Apocalipsa după ştiri: Iri, Moni, Pepe, Oana şi Luna!

Când s-a produs cutremurul din Japonia eram prin ţară, încercând să (re) descopăr lucruri şi locuri frumoase. Ca fost externist, dar nu numai, am stors şi ultimele picături de internet, ca să pot afla ştiri din zonă, iar când am dat, în fine, de un TV, în celălalt salon al restaurantului în care ne-am oprit să mâncăm, am zăbovit des în faţa lui, în ciuda faptul că stăteam cam în mijlocul drumului.

Adrenalina unui breaking news nu se compară cu nimic din ce-am trăit, la fel şi satisfacţia că te-au citit/văzut/ascultat mai mulţi. Şi, bineînţeles, mândria lui “am dat-o primul”. Deci înţeleg frenezia unei redacţii de ştiri, aşa că pot să judec drept când spun că folosirea, chiar şi în contextul tragediei nipone, a cuvântului Apocalipsă (şi sinonime), e aberantă din toate punctele de vedere. Dar, în primul rând, din cel al responsabilităţii în faţa celor care citesc/privesc/ascultă.

Şi pentru că, de fapt, cladirile japoneze au rezistat bine la seism, pentru că tsunami-ul n-a reuşit să îndoaie determinarea niponilor de a continua şi de a răzbi aceste încercări, şi nici centrala aia nucleară n-a avut bunul simţ să explodeze corespunzător, a apărut chestia asta cu luna. Pardon, cu super luna! Vă rog, urmăriţi ştirea comentată de mai jos:

Că, vezi Doamne, luna e de vină pentru toate nenorocirile! “Blame it the Moon”, strigă isteric toată lumea!

Şi mai ce?! Şi asta (are zece minute, dar merită să aveţi un pic de răbdare):

 

Serios, dacă mai aud apocalipsă, cred că o să devin mai violentă ca un tsunami! Dă-o dracu’ de treabă! Oana, Pepe, Monica, Irinel şi Luna! Halal agendă publică! Doamna Tatoiu, cum comentaţi?!

February 25

Şcoala media de la Intact: n-ai cu cine!

“Imaginile sunt cel puţin spectaculoase: un pompier stă pe acoperiş cu un târnăcop” – ăsta e comentariul pe care l-am auzit – acum câteva secunde, live, pe Antena 3, care a făcut şi transmite breaking news cu incendiul unei biserici din Grădiştea, judeţul Ilfov.

OK, arde o biserică. Naşpa, ce să zic. E şi un rănit. Nasol, îmi pare rău, sper să se facă bine repede. O comunitate micuţă, sub 2000 de suflete, va fi afectată, probabil, de faptul că biserica nu va fi deschisă o vreme, până e reparată. Aşa, si? Ăsta e motiv de BN? Sau poate nu mai ştiu eu regulile!

Ca să nu mai vorbesc de faptul ca prezentatoarea din studio părea să ştie mai bine ce se întâmplă acolo decât reporteriţa care era deja la faţa locului. Nu ştia, desigur, de aia reporteriţa era, săraca, nevoită s-o contrazică mereu. Nu, nu se ştie dacă biserica arde şi în interior, că nu se poate intra, nu, pompierii nu au renunţat la varianta cu nacelă şi tot aşa.

Şi ăştia au anunţat cu mare tam-tam că fac şcoală media.1500 de eurp taxă ca să înveţi cum tu, din studio, poţi să contrazici reporterul referitor la ceea ce se întâmplă la faţa locului. E şi mai prost cine dă!

PS uite ce zic despre ei: “Academia de Media INTACT este un mix ideal intre profesionalism si sansa de a urma o cariera in media si mediile adiacente” – wtg, bă, wtg, profesioniştiilor

February 21

Grele, nene, cu euroPR-ul ăsta..

Dar ce avem noi aici? O revistă, un proiect special, un colaborator, un interviu, un europarlamentar, un sponsor. Şi mai avem nişte acuzaţii urmate de nişte discuţii. Pentru că e o chestiune de imagine pentru cei implicaţi, poate se cuvine să discutăm un pic. Printre rânduri, desigur.

Pe scurt, o revistă de business pune la cale un proiect, un număr special, realizat în oraşul ce găzduieşte Parlamentul European. Aşa cum e şi firesc, se planifică şi se fac interviuri şi cu europarlamentarii români.

So far, so good. Numai că după ce iese revista, una dintre intervievate, să-i spunem doamna W, declară public, pe Facebook, cum că a fost minţită de cei doi băieţi simpatici care i-au luat interviul, fiindcă aceştia nu i-au comunicat că numărul special al revistei era susţinut financiar de către o anumită companie. O companie, e drept, împotriva căreia doamna intervievată s-a pronunţat în repetate rânduri. Totuşi, de aici şi până la a acuza doi oameni că sunt mincinoşi pentru că nu crezi că nu aveau cum să nu ştie de o anumită conduită a ta, e cale lungă. Şi multe “what if”-uri.

Opoziţie, cenzură, autocenzură

Cu siguranţă, interviul respectiv a fost stabilit cu ajutorul asistentei doamnei cu pricina, “Bună ziua, de la revista Cutare, facem un număr special, vrem un interviu. Se poate?”. Las la o parte faptul că s-a putut cu greu, 10-15 minute strecurateînre două întâlniri, dar că, până la urmă, discuţia a durat 40 de minute. Aham, deci se putea. Fireşte! Toată lumea ştie că timpul e o chestiune relativă…

E neprofi să nu te interesezi, din start, despre toate detaliile ce ţin de numărul special, mai ales dacă ai o listă de ne-asocieri. Cine mai e inclus, care sunt temele abordate şi, da, şi cine sponsorizează. E normal să întrebi şi e normal să ştii, pentru ca şefa ta să nu fie pusă în situaţii dificile. Se ştie, de altfel, că respectiva companie e unul dintre marii advertiseri din România. Te poţi aştepta oricând, oriunde, ca declaraţiile tale să apară în oglindă cu o machetă care promovează compania. Ce faci? Nu mai dai declaraţii?! Până unde merge opoziţia şi unde începe (auto)cenzura dusă la absurd?

Nici usturoi…

În fine, ai făcut interviul. El este publicat, vorbă cu vorbă, aşa cum ai declarat, nimic nu e modificat ori scos din context. Atunci ce anume îi face pe respectivii jurnalişti mincinoşi? Au spus ceva incorect? Nu. End of story. De aici, orice acuzaţie n-are nici o legătură cu cei doi ci cu propria incapacitate de a nu fi controlat mediul în care ai acceptat, de bună voie, să se publice opiniile tale. Îţi concediezi asistenta, dacă ţi se pare un capăt de ţară, dar nu te apuci să arunci cu acuzaţii ca să-ţi ascunzi incapacitatea de gestionare a unei probleme de imagine.

Cine ce pierde?

Păi… doamna W, neîndoielnic. Pierde la capitolul imagine pentru că 1. n-a ştiut să se informeze complet. 2. n-a ştiut scum să gestioneze efectele neinformării. În loc să pună accent pe fond, doamna W pune accent pe formă. Cum ar fi sunat: Nu am ştiut că respectiva companie a plătit pentru acest număr special, dar nici măcar asta nu face mai puţin importante lucrurile pe care le-am declarat şi problemele abordate. Aştept cu interes opiniile dvs referitoare la aspectele discutate în interviu în loc de Am fost păcălită, minţită prin omisiune, fiindcă nu pot să cred că ei n-au ştiut că eu n-aş fi acceptat dacă aş fi ştiut să mă implic în acest proiect mincinos finanţat de compania criminală.

A pierdut şi jurnalistul care a făcut interviul, pentru că a fost făcut mincinos şi nu aşa, de oricine, ci chiar de un europarlamentar. Urât!

A câştigat, în schimb, revista, pentru că toată discuţia a crescut interesul cititorilor – apropo, nu era taman nepotrivită o poziţie publică cu privire la acuzaţiile doamnei W. A câştigat şi compania, pentru că, în loc să modereze opiniile celor care se declară contra, dimpotrivă, finanţează apariţia lor – plănuit sau neplănuit.

Şi, desigur, au câştigat cititorii, datorită conţinutului revistei.

Foto: Dreamstime.com

February 8

Comunicatele de presă care este

Sunt abonată la site-uri din alea de comunicate de presă. Deh, tre’ să fiu la curent cu unele, cu altele, mai ales cu ce campanii se fac şi mai ales cu felul în care se comunică. Dar, vai!, treaba asta se face cu un profesionalism de râsu-plânsu, total lipsit de creativitate şi, ce-i mai rău, total lipsit de ceea ce industria înţelege prin “news-worthy”. Publicitate şi atât.

Dacă de Crăciun am fost cu toţii asasinaţi de comunicate nelipsite de Luna cadourilor şi Mos Crăciun face, Mos Crăciun drege, acum, în februarie, fireşte că imaginaţia cuconetului care scrie mostrele astea de PR la kil nu trece de “luna iubirii”. Şi uite-aşa ajung să citesc nişte formulări de te doare capul!

“Februarie, luna indragostitilor de limbi straine” – Hai, dă-o naibii! Cât de forţată poate fi o dragoste, cât de absurd să te îndrăgosteşti de o limbă, fie ea şi străină, sau mai ales de una străină! Cetăţeni, gândiţi!

Alta! Se anunţă un târg online de cadouri. Fain, frumos. Doar că în comunicat, trimis pe 7 februarie, anunţă că o să înceapă pe 1 februarie. Off with the PR’s head I say!

Să facem copii, mărgele şi mâncare! Din dragoste, normal!

Sau “Petrece Sf Valentin la Hotel Cutare si vei face un copil…..fericit” – astea cinci puncte de suspensie sunt un fel de “completaţi aici”? Deci nu doar că faci un copil dacă petreci noaptea acolo, dar faci unul fericit! Super mişto! Oare ce-or pune în apă la hotelul ăsta?!

Mai avem şi cadouri inedite pentru Sfântul Valentin. De exemplu, “un curs de mărgelit”. Un ce?! Un CURS DE MĂRGELIT! Cum, nu ştiţi ce-i aia? Poftim: “Pe parcursul a doua weekend-uri consecutive va putea invata sa creeze cele mai interesante modele de bijuterii handmade si, in plus isi va dezvolta creativitatea si indemanarea”. Domnilor, înţeleg că îndemânarea ar putea să fie un argument pro, dar nu insistaţi! :)

Sau, ca să fie treaba treabă, există, tot pentru Sfântul Vlentin, o altă sugestie de cadou: un curs de gătit! Garantat, o tigaie în cap!

Am păstrat pentru final un comunicat cu următorul titlu: “Cozonaci pentru aproape fiecare copil si batran institutionalizat din Sectorul 4″ – VelPitar ftw!