July 24

Moartea NU e amuzantă!

Moartea regretabilă a lui Amy Winehouse nu are cum să fie un subiect de bancuri. În fapt, moartea oricui nu are cum să fie subiect de poante. Nici a lui Michael Jackson, nici a lui Adrian Păunescu. Nu e prima dată când văd tampenii de genul ăsta pe twitter, dar e prima dată când m-au iritat peste măsură. Rândurile de mai jos sunt pentru cei care au găsit treaba asta amuzantă!

Să fii artist de talia lui Amy e greu. Uneori, din păcate, e prea greu. Succesul mondial la o vârstă la care altele abia descoperă cum se fierbe corect un ou, nu e lucru simplu de gestionat. Nici banii mulţi care îţi dau iluzia libertăţii în timp ce orice mişcare, orice apariţie îţi este comentată până la cel mai mic detaliu fără nici o urmă de prietenie sau înţelegere, pentru că, nu-i aşa?, ştirile negative vând mai bine decât cele pozitive.

Amy Winehouse a influenţat modă şi muzică şi cine ştie câte poveşti s-or fi scris şi s-or mai scrie pornind de la ceea ce a reuşit să realizeze în (doar) 27 de ani de viaţă.

Cu toate astea, se găsesc nişte deştepţi cărora moartea ei li se pare subiect de poante, glumiţe şi băgat în seamă!

Bă! Ştiţi ceva?! Dependenţa voastră de atenţie e la fel de periculoasă şi dăunătoare precum drogurile şi alcoolul. Dar în timp ce artista a cărei moarte vă amuză a reuşit să realizeze lucruri inspiraţionale, care au bucurat o lume întreagă şi care rămân, glumiţele voastre şi atenţia pe care o meritaţi durează doar câteva secunde!

Acum puteţi să râdeţi de să vă prăpădiţi! Joke’s on you!

July 14

La gente esta muy loca! (WTF!)

Sunt sigură că problema e la mine, dar ce mama naibii de cântec e ăsta?! Imnul emigrantului în Spania?!
Păi cu aşa hituri – muzică şi versuri – nici nu mă miră prestaţia tineretului autohton la examenele de maturitate! Şi fac pariu că Sak Noel sparge discotecile cu asta!

All day, all night
What the f*ck!?

When I came to Spain and I saw people party
I told to myself: What the f*ck!?
All day, all night
All day, all night
Viva la fiesta, viva la noche
Viva los DJ’s
I couldn’t believe what I was living
So I called my friend Johnny
And I said to him: Johnny,
La gente esta muy loca,
What the f*ck!?

Johnny, la gente esta muy loca,
What the f*ck!?

Şi adaptarea românească, absolut bestială!!!

Sak Noel – Loca people (varianta romaneasca)

Asculta mai multe audio dance

July 13

După concertul Bon Jovi

A scris pozat, analizat toată lumea despre concert. A fost mişto, epic, uluitor, senzaţional, minunat, o adevărată experienţă, life changing. S-a scris şi despre organizare, am văzut că ar fi fost foarte bună. Nu ştiu exact unde a fost foarte bună, poate la alt concert. Fiindcă la ăsta la care am participat eu a durat destul de mult până am intrat, mulţime de oameni care au stat şi s-au topit la soare, tejghelele de la bere erau subpopulate cu staff – eu pricep că dorinţa de a face bani e mare, dar dacă se mai angajau nişte oameni în sensul servirii sau măcar turnării în pahare, nu cred că scădea profitul cine ştie ce.

Apropo de asta, lichid mult, bude puţine, iar la finalul concertului prin piaţa răzbătea un damf cel puţin scârbos. Se poate, ştiu că se poate să fie decent. Afară. Mai mult, paranoia sticlelor cu apă există doar la noi. Poate şi de asta cozile la chestii de băut sunt mai mici şi merg mai repede.  Şi dacă nu primeşti sticle, măcar există dozatoare pentru de toate. Turnat din sticlă, paharul cu cola primit avea lichid doar pe jumătate…

Erau mulţi care veniseră la pomul luminat, doar ca să fie  (văzuţi) acolo, multe multe pisi care ştiau maxim Always şi Bed of Roses, şi mulţi certaţi cu apa şi săpunul, o altă plăcută senzaţie olfactivă. Plus că ne place să ne înghesuim, ceva de speriat. Avem, orice s-ar spune, spirit de turmă şi nici un fel de respect sau consideraţie pentru ăla de lângă noi. Adică, ok, sunt la un concert, dar mă uit şi eu în jur niţel. Cât de cât.

E drept că au cântat mult, iar atmosfera a fost, all în one, super mişto. Dar e la fel de drept că JBJ a îmbătrânit şi vocea (care n-a fost nicicând excepţională) l-a cam lăsat (spre finele concertului, publicul a cântat mai mult), iar Mr Sambora funcţiona la avarie după rehab. Mno, bine c-a venit, totuşi, al’fel rămâneau fanele triste şi neconsolate. Păcat, însă, că n-a cântat fiindcă are voce mai bună decât Jon.

Ce nu mi-a mai plăcut: diamond circle. Acu’ vreo două luni, organizatorii s-au gândit să facă un ban în plus şi au scos această invenţie, mult după punerea în vânzare a celorlalte bilete. Cum ar veni, tu, fan adevărat, îţi iei bilet la Golden în ideea că stai lipit de gard şi vezi trupa în mărime naturală, la o aruncătură de băţ în faţa ta. Eşti happy cu asta, până când vine organizatorul rapace şi mai taie o felie din spaţiu, fix sub nasul tău, cu acest diamond circle. Ceea ce e de prost gust. Publicul a reacţionat iar oferta a fost retrasă de la vânzare. Nu destul de repede, nu de tot, se pare, fiindcă un diamond circle tot a existat. Urât.

După concert (repet, să nu fiu înţeleasă greşit: un concert mişto!), Piaţa Constituţiei era tristă şi neconsolată de mormanele de gunoaie rămase, iar unora le-a luat aproape o oră să găsească un taxi. La metrou a fost, de asemenea, măcel. Probabil că nu avem infrastructură pentru un asemenea concert. Şi, din partea autorităţilor, organizatorilor şi berarilor, nici respect suficient pentru public. Altfel ar fi fost chiar o experienţă mişto.

PS era să uit! Ca sponsor ce a fost, care s-a lăudat pe toate gardurile (la propriu) că oferă primul concert JBJ în România, Vodafone ar fi putut să facă ceva cu netul în zonă. Care, net, a lipsit aproape cu desăvârşire. Ştii, drăguţă companie, în 2011 lumea e pe reţelele sociale. We like to share!

June 27

Micul Trianon din Floreştii de Prahova

Ce să te aştepţi de la locuitorii unei ţări în care însuşi preşedintele ei vădeşte, de multe ori, un mojicism vecin cu tembelitatea?! – îmi pare rău, în acest context, eu nu pot fi la fel de elegantă precum Cristina. Şi ce să te aştepţi, de pildă, când vezi, pe un drum naţional, un indicator mic ce-şi arată drumul către un palat numit nici mai mult nici mai puţin decât Micul Trianon?! Virezi la dreapta şi te duci să vezi ce e…

Ieri am ieşit c-o prietenă prin oraş, la terasă, şi am ajuns la Sinaia. Mi s-au mai întâmplat din astea, nu e prima dată, e foarte fain, şi a fost foarte fain şi ieri, chiar dacă la Cabana Schiorilor, unde ne-am oprit să mâncăm (bine şi destul de ieftin), erau cam 15 grade iar noi eram îmbrăcate de vară.  La întoarcere, tributară cumva obiceiurilor lui Doru (salut, colegu’!), şi fiindcă văzusem un indicator, în loc să mergem înainte spre Capitală, am virat dreapta, spre Floreşti, să găsim Micul Trianon.

(Înţeleg că ar fi trebuit să ştiu deja de el. Nu ştiam, na!)

Trecând peste mica rătăcire şi ratarea unui ai doilea indicator (Palat la dreapta. Fă la dreapta! La dreaptaaaaaaa!), o altă descoperire în zonă (despre care vorbesc cu altă ocazie, că deocamdată documentez subiectul) şi un ocol pe la sanatoriul TBC însoţite de privirile insistente ale localnicilor, am pătruns pe-o uliţă lată de-o maşină şi-un căţel (ştiu dimensiunea deoarce câinele nu s-a mişcat din loc) şi am ajuns pe fostul domeniu al Cantacuzinilor.

Aşa cum aveam să mă documentez aseară şi azi dimineaţă, domeniul cu pricina avea cam 150 de hectare şi a aparţinut prinţului Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul, fost primar de Bucureşti, ministru de justiţie şi prim-ministru. Nababul a avut mulţi copii, între ei fiind şi Mihai, căsătorit cu Maria “Maruca” Rosetti Tescani, cea care, după moartea lui Cantacuzino, avea să fie iubita lui Nae Ionescu şi, mai târziu, soţia lui George Enescu.

Pentru Alice, fiica Marucăi, Nababul avea să înceapă, acum 100 de ani, construcţia Micului Trianon de la Floreşti. Alice Cantacuzino îşi dorise un palat cu 365 de camere, însă arhitectul Dan Berindei a gândit o construcţie mult mai mică, în stil eclectic şi cu accente rococo şi neoclasice, o combinaţie între Micul Trianon şi Marele Trianon de la Versailles.

După numai doi ani, cu meşteri aduşi din Franţa, construcţia şi cea mai mare parte a decoraţiunilor interioare sunt gata. Din păcate, Nababul moare înainte ca palatul să fie complet terminat, iar fiul său, Mihai, nu moşteneşte interesul pentru frumos al tatălui, aşa că nu duce la bun sfârşit Micul Trianon din Floreşti. Cele două războaie mondiale, comunismul şi nou-dobândita libertate de după ’89, fac din bijuteria arhitecturală un loc numai bun în care să ne plângem de… silă! De silă de oamenii care pot salva aceste locuri şi aleg să nu o facă.

Din Micul Trianon de la Floreşti s-a furat tot ce s-a putut fura, iar ceea ce a rămas acum e păzit, probabil, de frica de bacilul Koch – pe domeniul Cantacuzinilor, în conac, comuniştii au făcut un sanatoriu TBC: 50 de ani de tuberculoşi în zonă au dus, fireşte, la multe legende şi mituri. Pe unul dintre ele, şi cel mai important, mi l-a spulberat azi dimineaţă un medic de la Marius Nasta, dar mai bine să lăsăm bacilul Koch să păzească în continuare ruinele rămase în picioare, negru pe alb, iată: dacă furi din palat, mori de tuberculoză, şi încă repede!

Ca şi în primăvară la castelul Nopcsa #dinromania, si aici construcţia, odinioră nobilă, a ajuns la mâna localnicilor, care nu s-au sfiit să fure şi să prăduiască. Pe ziduri, pe coloane, vezi câte un “Te iubesc, Mimi” – sau alte urme lăsate de idiotus contemporanus! M-am simţit neputincioasă în faţa ruinelor şi extrem de furioasă la evidentele şi aproape agresivele încercări ale localnicilor de a se băga în seamă cu noi. Sunt o fire destul de paşnică dar probabil că, dacă nu o armă, cel puţin un câine mare şi rău mi-ar fi prins bine, să danteleze câteva jugulare de floreşteni.

N-am vrut să plecăm până nu am făcut fotografii din toate unghiurile, în ciuda faptului că localnicii ne-au urmărit şi parcă mă vedeam aşa niţel prin presa locală, “Două bucureştence jefuite (sau şi mai rău!) la ruinele Micului Trianon”, dar până la urmă, păstrând distanţa, cât s-a putut, am scăpat tefere. După cum vedeţi, totuşi, încercările de a se face observaţi au mers până la căţărarea pe ziduri:

(Ha! Cineva tot a găsit jugulara unuia dintre ei!)

Revenind la Micul Trianon, ieri şi azi, citind istoria palatului şi a Cantacuzinilor, m-a pălit o mâhnire de numa’, cum că avem lucruri şi poveşti atât de frumoase în ţara asta şi ne batem uite-aşa joc de ele cu o seninătate care nu are cum să însemne nimic bun! Zicea Grigore Cantacuzino acu’ un secol, şi e valabil şi azi: Noi, domnilor, facem legi foarte frumoase, pe hartie sunt minunate, dar cand vine timpul sa le ducem la indeplinire, nu avem cu cine le aplica” – Codul Penal prevede amenzi şi pedepse cu închisoarea pentru distrugerea şi degradarea monumentelor istorice!

Pe de altă parte, dacă preşedintele dă dovadă de lipsa de respect faţă de Rege, de ce li s-ar rupe floreştenilor de castelul unui prinţ?!

June 22

Un chelner TRIUMFător!

Azi pe la prânz am avut o întâlnire de business la terasa hotelului Triumf. Era aproape de sediul firmei amicilor mei şi era şi în drumul meu spre birou. Mai mult, pe terasă e răcoare şi miroase a tei. Fiind eu încă pe drum, Ş. mă sună să mă întrebe ce vreau să-mi comande. Eu răspund că un croissant simplu şi limonadă cu miere şi mentă.

Când ajung, pe masă e limonada. Făcută cu apă acidulată, fără mentă şi cu o felie subţirică de lime. Miere a trebuit să mai cer, că amestecul nu era prea dulce. Mă rog, se întâmplă. Dar m-am stricat de râs când am văzut că pe farfuria cu “croissant” tronau strălucitoare, uşor toropide de căldură, trei Măgura cu ciocolată. Care nu aveau croissant la terasă, dar chelnerul s-a gândit să nu se întoarcă cu mâna goală, totuşi, adică să fie clientul fericit!

Clientul – clienta, în fine – n-a fost fericită pentru că, ştiţi, eu şi ciocolata… Nu. Dar măcar m-am distrat! Totuşi, dacă ajungeţi la terasa cu pricina, aveţi grijă să silabisiţi, clar, răspicat, comanda. Ca’n clipul de mai jos:

June 13

12 bani bacşiş pentru taxi

Ieri m-a prins ploaia cea mare prin Centru, la Street Delievery. Mie îmi place ploaia şi a fost fun să ţopăi prin băltoace şi cred că şi prietenii mei s-au distrat, cu atât mai mult cu cât încălţătile unuia dintre ei chiţăiau într-un mare fel de la apă. Nu a mai fost fun când lucrurile de pe noi începeau să se simtă cam reci, aşa că trattoria la care am ajuns a fost o adevărată oază. După ce ne-am încălzit şi am mâncat (eu un pollo casanova cu sos de coniac, foarte bun!), am chemat două taxiuri să mergem cât mai repede spre căşile noastre.

Circul mai mult decât des cu taxiul, aşa că ştiu şi traseele cele mai rapide, ştiu cam şi cât face de colo-colo. Şi las mereu bacşis, minim 10-15 procente din cât indică aparatul. Dar mă enervează teribil când şoferul încearcă s-o ia pe ruta ocolitoare pentru câţiva lei în plus. Ideea e că mă prind, iar diferenţa între varianta directă şi varianta ocolitoare se găseşte, la final, doar pe aparat. Cu alte cuvinte, nu mai bine mă duci tu direct şi repede şi iei bacşiş care rămâne la tine în buzunar, în loc să mă ocoleşti şi banii să fie taxaţi?!

Voila, traseul de ieri.

Cu roşu şi roz, pe unde a luat-o şi a vrut s-o ia. Cu verde pe unde ar fi trebuit s-o ia, respectiv, cu albastru, pe unde i-am zis s-o ia până la urmă. Şi a mai şi avut tupeul să-mi spună că el a vrut să fie rapid şi că dacă eu nu cunosc oraşul n-are ce să-mi facă! A primit bacşis fix 12 bani, şi asta pentru că nu am avut mărunt. A! Era de la firma AS – aviz amatorilor!

Disclaimer: Nu mă fac câţiva lei dar, chiar şi aşa, sunt ai mei şi vreau să aleg când şi cum îi cheltui, nu să mi se ia cu japca.

June 9

Lăsaţi haiducii să vină la mine!

N-am apă caldă. N-am apă caldă de vreo lună de zile, dinainte să plec la seminarul Farmec de la Sighişoara, apoi la Sibiu, apoi la PR Beta şi, în fine, din nou la Sibiu, pentru cele două săptămâni de FITS.Am descris tot acest parcurs ca să înţelegeţi că, de fapt, în această lună lipsită de apă caldă am fost mai mult plecată. Deci nu prea m-a afectat chestia. Acum, însă, sunt acasă şi n-o să mai plec prea curând, decât în weekenduri, aşa că.. sufar!

Sigur, mama e aproape, la doi paşi de mine, mă pot duce la ea oricând ca să fac duş. Sigur. Dar nu asta e ideea, ci faptul că eu nu am apă caldă din pricina unor vecini care înţeleg să trăiască la bloc (era să scriu blog!), dar nu şi să plătească pentru acest confort. Spre exemplu, la mine pe scară, sunt unii care nu au plătit nici o întreţinere, de mai bine de un an. Nici un leu. Oamenii ăştia au consumat, au profitat, dar nu au plătit. Din pricina lor, noi, ceilalţi, cei mulţi, ne chinuim acum, ba cu oala, ba cu cana. Şi nu e corect.

Eu înţeleg că e criză, că lumea o duce greu. Serios, chiar înţeleg. La tăţi ni-i greu, vorba aia! Dar, frate, să ne înţelegem: nu e musai să stai la bloc. Se poate şi la cort, pe câmp, la căruţă, rulotă sau mai ştiu eu ce. Nu e musai să stai la două camere: vinde şi mută-te la garsonieră. Sau la gazdă. Sau în parc, treaba ta unde trăieşti atâta timp cât trăitul tău nu se întâmplă pe banii mei sau nu-mi afectează mie viaţa.

Şi oamenii ăştia, neplătitorii, mai fac şi scandal dacă îi întrebi de bani, au tupeu să spună că ce, nu din cauza lor – a unuia sau altuia – nu avem noi, ceilalţi, bunii plătitori, apă caldă. Că şi dacă îşi plăteşte el datoriile, apă caldă tot nu e, că datoria blocului la Radet nu doar de el e făcută. Adevărat. Dar irelevant. Fiecare dintre loazele astea e vinovată!

La pariu, dacă îi cauţi prin case, găseşti tot felul de electrocasnice luate pe credit şi achitate. Că, deh, fără apă caldă se poate, dar cum să ne ia televizorul?! Iar legal nu ai ce face, tu, colocatar afectat. Ar trebui să facă administraţia, şi cum administraţia îmi pare că a beneficiat de o parte din bani, mărind, astfel, datoria la Radet, nu am nici o soluţie legală de a rezolva problema!

De aia, vin şi întreb! Oare mai există haiduci? Să vină şi să ia de la neplatnici si să le achite, naibii, datoriile, fiindcă mie mi-e clar că nesimţirea atinge cote maxime în blocul ăsta şi că, la o adică, de frică, dacă nu din alte motive, loazele ar face rost de bani, iar eu aş avea, din nou, apa caldă!

May 23

Gravul caz al spaimei de lampă!

Cum ziceam odată, pe vremea când eram Ilinca Dima, potenţiala mea carieră de pianistă a fost compromisă total şi definitiv acum vreun an jumate, când am aflat de poliartrită. Sau PR, dacă vreţi. Vorba unui prieten, se poate spune acum că am PR-ul în sânge. Literalmente!

ok, ok, ştergeţi-vă lacrima din colţul ochilor şi opriţi remarca “aşa de tânără” (mă enervează deja) – fac tratament şi, mai presus de toate, am învăţat să fac haz de situaţie şi, în felul ăsta, PR cu PR trăieşte bine-mersi. Mai puţin când, ca aseară, păţeşte super criză de dureroasă înţepeneală şi până la urma, după vreo 3-4 ore, cheamă Salvarea. Bună patru dimineaţa, ca sa zic aşa.

Au venit, mi-au făcut cea mai dureroasă injecţie, ever, în umăr, au plecat. Era un medic tânăr, evident obosit şi alergat, care mi-a povestit că se aştepta să aibă o gardă mai uşoară, dar nu. Printre altele, avusese un apel de la cineva care a reclamat palpitaţii. Când a ajuns la faţa locului, a descoperit că pacientul (sau pacienta, ca n-am întrebat) sunase la Salvare după ce se speriase de-o… lampă! Nu că-i amuzant?!

Nu, nu e. Jumătate dintre cazurile pentru care s-a solicitat ambulanţa erau spaime, păreri, impresii şi crize de ipohondrie. Practic, în loc să scurteze costurile şi timpii de reacţie pentru cazurile cu adevărat grave, apelurile astea nu fac decât să irosească resurse.

Mi-a fost un pic milă de medicul care a venit la mine. Era obosit, trist, demoralizat. “Asta nu e meserie, să tratezi oamenii speriaţi de lămpi!”. Subscriu. Ar fi bine să nu mai chemăm ambulanţa când suferim că ne atacă veioza. Pentru aşa ceva, ţineţi o bâtă la îndemână şi descurcaţi-vă singuri fiindcă cineva poate chiar are nevoie de medic în timpul ăsta! Numa’ zic!

Hai, să fim sănătoşi, vorba lui Adi!

May 17

Ceeee ne mai plac seducătorii!

Chiar mă întrebam aseară care o să fie jurnalista din România care va pretinde că Dominique Strauss-Kahn i-a făcut avansuri sau a pipăit-o pe sub masă la vreun dineu mai spălat. Nu, nu era chiar retorică întrebarea mea, fiindcă, iată!, ce surpriză, s-a găsit o jurnalistă!

Conform Adevărul.ro, Laura Chiriac (Realitatea TV) a fost “victima” încercărilor de seducţie ale şefului FMI. Sau, mă rog, poate au mai pus de la ei şi cei de la Adevărul, măcar în alegerea titlului :)

Nu-mi place Laura Chiriac, recunosc, şi poate tocmai de aceea băgatul în seamă gen “Dar şi cu mine ar fi vrut” îmi pare uşor deplasată. Adică hai să nu ne urcăm pe pereţi, bine?

Deşi nu-mi place, cum ziceam, admit că Laura e deşteaptă, n-arată ca muma pădurii, ştie franceză, are verb, deci e firesc să fi fost invitată la dineul ce urma conferinţei de presă, da, chiar şi de către “craiul” Dominique, fiindcă, îmi imaginez că acesta nu prea cunoaşte multă lume interesantă pe la chermezele astea. Deci ce anume e deplasat? N-a invitat-o ca un date, nu s-a dus acasă s-o ia cu limuzina, ci doar i-a zis să vină şi ea la chermeză. Dacă vrea. Oricum, pricep, era invitată. Booon!

La cina cu pricina, Dominique – povesteşte Laura – a fost atent cu ea şi a insistat să mai rămână. Poate unii ştiţi, poate unii nu: e boooooooooooring la chermeze de genul ăsta. E firesc, dacă întâlneşti pe cineva cu care poţi conversa plăcut, să-i spui “Hai, mă, mai stai şi tu un pic “. Ce? Voi n-aţi fost în situaţii din astea?!

De asemenea, jurnalista spune, clar şi răspicat, că omul a fost extrem de politicos şi de amabil. Politicos. Adică nu nepoliticos, bădăran, mârlan, agasant, maltratant sau, vai!, violator.

Atunci despre ce mama naibii discutăm aici? Ce-ar fi să apară acum câte o declaraţie de la fiecare jurnalist care a dat mâna cu nea Strauss-Kahn pe la diverse chermeze, conferinţe, vizite şi alte ocazii mai mult sau mai puţin oficiale?!

Şi mai bine, ce-ar fi să ieşim în presă cu declaraţii sforrrrrăitoare de fiecare dată când un bărbat cu oarece funcţie se poartă amabil şi politicos?! Că aşa, îmi amintesc şi eu că nush ce ministru mi-a zămbit şi mi-a strâns mâna niţel mai lung la o conferinţă! Adică a vrut să mă violeze, clar!

Hai, frate, mă laşi?!

Foto

April 21

Vîntu şi Ghiţă: oare putem mai mult?!

Investigaţii? Din părţi! Nu mai există aşa ceva! Tot ce apare acum la TV sunt “servite”, documente pe care le trimit “pe surse” diverşi, după cum dictează interesul politic al momentului. Anchete? Nici din alea! Avem, în schimb, “stenograme” si păreri. Niciodată presa românească n-a fost mai bolnavă, mai tristă şi mai inutilă pentru nevoia de informare a celor care, vai, câtă ironie!, plătesc pentru “informaţiile” primite!

Ca să nu mai spun că însăşi presa a devenit subiect de scandal, un lucru minunat care spune o grămadă despre cum înţelege patronatul, respectiv managementul unei televiziuni să facă afaceri în media. Indiferent dacă golănaşul bătrân l-a şantajat sau nu pe cel tânăr ori toată povestea e doar o campanie foarte foarte foarte proastă de imagine pentru cei implicaţi/citaţi şi deplorabilă pentru postul cu pricina. E o măgărie penală, ca un furt, ca o bătaie, ca orice altă potlogărie! Să fie cercetat, închis, terminat sau, după caz, eliberat! Nu mă interesează!

În timpul ăsta, o bucăţică de fată, de numai 48 de kilograme, Alina Dumitriu pe numele ei, ajunge în finala câştigă titlul la Campionatului European de Judo. Dar pentru asta nu avem News Alert, deh…

De ceva vreme asist la decăderea presei din România. Am pus, mental, tot soiul de limite inferioare: “Oare se poate şi mai rău?!”. S-a putut. Mereu se poate. La capitolul ăsta, jurnalismul autohton se întrece pe sine în stabilirea unor triste recorduri negative. Dar trebuie, totuşi, să existe o limită. Trebuie, nu?

De aceea, vă invit la un exerciţiu de imaginaţie: care e cel mai sinistru lucru, cel mai oribil şi cel mai lipsit de profesionalism lucru pe care trebuie să-l vedem/citim în presă pentru ca această decădere să se opreasca? Are cineva atâta imaginaţie?!

Hint: uitaţi de vorbe urate, gramatică, divorţuri, cafturi şi înmormântări live. Au fost deja bifate!