September 27

Ce uităm

Uităm o mulţime de chestii. De exemplu, eu am uitat unde mi-am pus ochelarii de soare preferaţi. Şi să răspund la nişte emailuri ori să-mi iau pastilele la timp. Şi că a fost ziua unui amic (fiindcă nu e pe facebook, deci e vina lui!) şi, în consecinţă, am uitat să-l urez. Uităm foarte multe lucruri, în special dintre cele care nu ne convin, care ne deranjează sau pe care nu vrem să le facem – n-o lua personal, A., de ziua ta chiar am uitat fără să vreau, parol!

Şi mai uităm lecţii simple, cum e cea de mai jos:

Poate nu e tata lu’ Bocănilă modelul universal de înţelepciune şi nici nu cred că e bine, orice s-ar întâmpla, să taci dacă nu ai ceva drăguţ de spus. Dar, totuşi, n-ar fi mai bine dacă în loc să ne “gratulăm” moka ne-am vorbi şi purta civilizat, fără convingerea că, în orice relaţie sau dialog, cineva trebuie să fie mai jmeker?!

September 19

USL: unanimitatea soluţiei lipsă

Abia s-a înfiinţat oficial şi a anunţat “lovitura anului în politică” (dacă e să mă iau după Realitatea) şi unanimitatea lor socio-conservator-liberală scârţâie pe ici, pe colo, mai precis prin zona conservatoare. Pe scurt, deşi anunţată cu maxim de tam-tam, susţinerea candidaturii lui Oprescu la Primăria Capitalei nu se bucură chiar de “completă unanimitate” deşi asta a declarat C. Antonescu la conferinţa de presă.

Vai! Dar ce s-a întâmplat?! Ei bine, Preşedintele PC, Daniel sau Costel smth, că nu mi-am bătut capul să reţin, a ieşit public să spună că pe ei, pe PC, adică, nu i-a întrebat nimeni şi nici nu îl susţin pe Oprescu fiindcă îl vor pe Piedone. O să trec zâmbind peste nesăbuinţa admiterii, în public, cât e de “important” PC pe scena politică autohtonă, dar nu pot să nu remarc prima fisură (publică) în aşa-zisa unanimitate a USL.

Personal, aş vota pe oricine mai puţin pe Oprescu fiindcă mi se pare genul care începe 1000 de chestii şi nu termină nimic. PDL ar face bine să nu mai vină cu Buldogul, că nu e suficient de popular, dar sper să propună o soluţie mai bună. Nu de alta, dar eu mă duc la vot!

PS Nu doar că USL are o problemă cu comunicarea internă, dar are una şi cu cea externă: singurul site pe care l-a găsit google, http://www.uniuneasocialliberala.com, e neoficial.

PS

September 19

Cu rating pe moarte călcând

S-a vorbit mult despre modul în care presa (mai ales televiziunile) a înţeles să facă rating pe seama morţii unui artist, mai ales când cu Mădălina Manole şi circul aferent. Şi mie mi se pare o ipocrizie nemărginită ca mass media să vorbească despre dispariţia unor oameni pe care, cât au fost în viaţa, i-a ignorat aproape cu desăvârşire.

Azi este rândul lui Johnny Răducanu să facă rating. L-am cunoscut şi ascultat cu plăcere în câteva rânduri, îi regret dispariţia, dar nu despre admiraţia mea este vorba aici. Este vorba – exemplu concret! – despre Realitatea TV care difuzează imagini dintr-un interviu realizat cu maestrul acum doi trei ani, interviu care nu a fost NICIODATĂ difuzat sau editat până acum.

Am ascultat prima parte a interviului acum jumătate de oră:  e o mostră de inteligenţă spumoasă, un om viu care încearcă să treacă cu umor un pic amar peste neajunsurile vieţii unui artist în România. Şi când zic artist, chiar la asta mă refer, nu la toate fâţele care-şi plimbă fundurile pe ecrane şi prin hârtia de ziar.

Facem breaking news cu “A murit Cutare”, luăm declaraţii la telefon de la alţi artişti, vorbim despre dragostea publicului pentru creaţiile artistului, despre talent, despre cât de minunat a fost dispărutul…  fără nici un pic de jenă pentru faptul că acum doi ani am făcut un interviu cu el şi nu l-am difuzat niciodată…

Nu ştiu dacă vă gândiţi ce înseamnă acordarea unui interviu pentru un artist în vârstă, adesea ignorat de televiziuni. E o speranţă, o confirmare că arta lui, că munca lui încă se bucură de interes, că nu a fost uitat, că mai există în conştiinţa maselor. Probabil că le-a spus apropiaţilor despre interviu, probabil că a aşteptat, încântat, să-şi vadă declaraţiile la TV. Nu ştia, bietul artist, că trebuia să moară pentru ca televiziunea de ştiri să difuzeze interviul cu el…

sursa foto

September 12

Nu mai daţi bani cerşetorilor!

Săptămâna trecută, pe la şapte seara, venind dinspre birou, în faţă la Ibis Gara de Nord mă abordează o tânără bâguind ceva în engleză. Eu vorbeam la telefon, nu eram foarte atentă la ce-a spus dar, crezând că vrea o lămurire, o direcţie, ceva, şi cunoscând amabilitatea compatrioţilor mei, am închis telefonul şi i-am acordat atenţia mea.

Într-o engleză foarte corectă, cu toate verbele la timpii şi locul lor, cu vocabular destul de extins, tânăra mi-a spus că a fost prăduită în frumoasa noastră capitală şi că ar trebui să ajungă la Iaşi neapărat dar, ce să vezi, nu mai are cu ce! Şi oare n-aş putea s-o ajut eu cu ceva bani pentru “fuel” şi când ajunge ea la Iaşi, unde are prieteni, să mi-i trimită înapoi?! Uite, maşina, zicea ea, puţin mai încolo, e cea verde.

Că Bucureştiul e plin de şuţi nu e un secret pentru nimeni şi nici faptul că străinii sunt pradă uşoară pentru ei. Textul fetei era mai mult decât corect, încercând chiar să-mi inducă jena de a fi contemporană şi conaţională cu nişte oameni atât de răi şi fără suflet încât au putut să fure de la o biată fată, şi străină pe deasupra! Şi, cum ziceam, engleza era bună.

Nu i-am dat nimic, fiindcă nu dau oricum bani la cerşetori, poate să mi se spună şi povestea poveştilor odată cu mâna întinsă, dar n-am putut să nu remarc metoda şi să mă gândesc că, atâta timp cât se afla în faţa mea cu povestea cu pricina, probabil că i-a mers cu alţii. Singura hibă: pe o rază de 50 de metri, cât puteam eu să cuprind cu privirea, şi în direcţia indicată de ea, nu era absolut nici o maşină verde.

Şi tot apropo de asta, ieri, într-o benzinărie din Aiud, am fost asaltaţi de-a dreptu’ de doi copii, un băiat şi o fetiţă (cu cei mai incredibil de frumoşi ochi verzi-albaştri), teribil de agresivi şi de insistenţi deşi au fost refuzaţi, scurt şi ferm, din prima, de toţi cei cinci ocupanţi ai maşinii noastre. S-au cărat de lângă noi abia când am pomenit ceva de spălat geamurile maşinii pentru bani, dar a durat ceva până în acest moment.

Pricep că e multă lume necăjită, serios, iar mila e un sentiment ce nu-mi e străin. Dar cerşetoria nu are nici o legătură cu asta. Am citit multe articole despre asemenea specimene care fac bani serioşi din această activitate. Şi, nu, nu e vina lor că pot trăi pe spinarea altora. E vina celor care le dau bani. Exclusiv.

September 7

Vremea e de vină pentru gazonul prost!

Pe foarte scurt despre meci, că nici n-a fost cine ştie ce. Adică, ok, a avut încărcătură emoţională pentru noi, dar calitatea jocului a fost similară cu rezultatul: nulă!

ProSport a anticipat faza cu gazonul, Primăria s-a scuzat în avans: “temperaturile extrem de ridicate, dar si lipsa precipitatiilor, nu au permis o dezvoltare corespunzatoare a radacinilor, astfel incat sa se asigure o legatura puternica intre ruloul de iarba si stratul suport”. Găsiţi acolo şi nişte precizări tehnice cu privire la deja-faimosul gazon.

Cel mai tare m-au amuzat două miştouri făcute de francezi cu referire la gazonul de pe Arena Naţională: Există şi marmote pe teren? şi Gazonul românesc arată de parcă DSK* ar fi grădinarul care se ocupă de el. De enervat, m-au enervat comentatorii. Dar cred (ştiu!) că se putea şi mai rău.

Şi gata. Cum ziceam, francezii şi-au dorit mai mult victoria. Acum, că am inaugurat stadionul, hai să aducem şi nişte trupe mari, să ne bucurăm şi noi de ceva pe stadionul ăsta. Că de fotbal, cum se vede, slabe şanse!

*DSK, adică Dominiue Strauss-Khan, fostul şef al FMI, despre care se spune că ar fi un mare amator de sex.

September 6

Ce poţi face, legal, cu vecinii care te inundă

Că am tras paiul scurt şi am nimerit în cea mai cretină scară a unui bloc de… români îmi e clar. N-a fost de la început, fiindcă eram prea încântată că am casa mea şi că e una cu energie bună şi vedere frumoasă, departe de a sta geam în geam cu orice vecin de vizavi. Dar acum e clar. A fost, de altfel, relativ repede, încă de când vecina de sub mine m-a sunat să-mi spună să nu mai umblu cu tocuri în casă. Desigur, eu nu umblam cu tocuri în casă. Şi după aia, nu la multă vreme după ce mă mutasem, m-a sunat să-mi spună să nu mai fac duş după 11 noaptea că ea doarme şi o trezesc. Ei, da, făceam duş, şi am continuat să fac asta la orice oră mi-a venit mie cheful. Că baia mea, duşul meu, eeee!

În fine, nu e vorba de vecina de jos ci de ăla de deasupra care, într-o săptămână m-a inundat de două ori. În două locuri diferite din baie, că de ce să am eu o pată doar pe plafon şi nu şi pe perete?! okok, înţeleg. Se întâmplă. Nimeni nu-şi doreşte să facă asta. Vecinul nici nu stă aici, apartamentul e închiriat. Dar m-a mai inundat odată, nasol, în primăvară şi chiar dacă am spălat şi revopsit peretele, urmele tot se văd. Vag, dar se văd.

Înţeleg că locuitul la comun implică şi genul ăsta de neplăceri dar, la dracu’!, măcar aş vrea să spună şi el odată “Îmi cer scuze” în loc să se poarte ca şi cum l-aş deranja cu ştirile astea de căcat referitoare la pereţii mei inundaţi de el. Nesimţirea e un păcat care mă deranjează foarte tare, motiv pentru care m-am informat ce pot face împotriva nesimţitului. Şi am aflat, şi vă spun şi vouă, că poate aveţi nevoie vreodată să ştiţi.

Iată!

Pe scurt, Poliţie, pentru constatarea pagubelor, Primărie şi Administraţie. Eu am sunat la Poliţie aseară, ca să fie plângerea înregistrată. N-am vrut să-i chem să facă proces verbal, pentru că între timp, chiariaşul, care e un tip în regulă, pare ca l-a convins pe proprietar că sunt destul de furioasă ca să nu mai accept nesimţirea lui şi, că până la finele săptămânii, o să-şi reparte ţevile, scurgerea, sifonul şi atitudinea. Şi am sunat şi la Administraţie, azi.

Indiferent dacă face asta sau nu ce-a spus, mi-am promis mie că următoarea picătură de deasupra va fi fost şi ultima. Enough is enough!

August 22

Prietenia cu cheltuială se ţine

Ieri, alungată de duduiala pickhammerelor, am dat o fugă până la Ruse, la poporul vecin şi prieten bulgar. N-am mai fost acolo până acum, aşa că eram curioasă ca o pisică. E drept, nici n-am pierdut mare lucru. Oraşul nu e cine ştie ce dar e mai multă verdeaţă decât vezi prin oraşele noastre, iar centrul e aerisit şi drăguţ.

În plus, bonus, pantofii au preţuri mai mici decat la noi şi am prins şi nişte reduceri aşa că, deşi nu aveam aşa ceva în program (niciodată n-am!), tot am plecat cu două perechi, unii cu toc ameţitor şi alţii doar cu toc. De altfel, la ce preţuri erau şi la ce reduceri am prins, locul are şanse de a concura cu succes pentru includerea în top 10 Cele mai bune destinaţii pentru shoe shopping! Da, da, în Bulgaria, cine s-ar fi gândit?!

În afară de asta, Podul Prieteniei e varză cu gropi, se circulă pe un singur sens, cu semafor, ca pe Valea Oltului. De mirare, dacă stai să te calculezi că pentru un autoturism trecerea se plăteşte cu 26 de lei. Suficient de amuzant şi nu prea, de fapt, ca să treci de la bulgari la români plăteşti doar o treime din sumă: un pic peste opt lei. Fapt pentru care am concluzionat că prietenia româno-bulgară e mai scumpă decât cea bulgaro-română.

Asta, sau românii sunt mai lacomi! Podul e ferfeniţă, cum ziceam, şi la ei şi la noi.

August 11

Să scriem frumos cu RMGC!

Nu, nu e un post despre proiectul cu mineritul şi nici unul despre excursia bloggerilor din Cluj şi Alba la Roşia Montană. E un post despre cum nu se scrie, când se scrie, pe site-ul unei corporaţii. În exemplul de azi, asta:

Trecem, dacă vreţi peste lipsa ghilimelelor din titlu, ca să nu ziceţi că, eventual, ar fi putut lipsi. N-ar fi putut, fiincă mai încolo numele evenimentului e reluat cu ghilimele. Dar nu pot să trec peste “un concerte” şi peste formularea “formaţii locale renumite, dar şi din Ţara Moţilor şi Bucureşti”. Nu că ar exista, pe bune, o ţară a moţilor dar, dacă ar exista, Roşia nu e pe-acolo, pe undeva?! Plus că amestecăm renumele cu locurile într-o nedelicată harababura stilistică!

O altă formulare mirobolantă: “printre cei mai cunoscuţi artişti de muzică populară care au urcat pe scenă se numără (…) dar şi solişti de muzică uşoară” cum ar fi, continuă comunicatul, un nene căruia i-au stâlcit numele şi două formaţii care, trupe fiind, nu au cum să fie solişti. Şi nici soliştii de muzică uşoară n-au cum să fie printre cei mai cunoscuţi artişti de muzică populară.

La final aflăm că RMGC a sprijinit acest eveniment virgulă deoarece susţine cultura şi tradiţiile locale. Păi, să vedem: corul de copiii din Roşia a făcut o demonstraţie de vals şi tango. Ce legătură are asta cu tradiţiile locale? Sau asta, că tot veni vorba:

PS Probabil că dacă nu puneau link pe Twitter la această mostră de scriere piaristică de tipul “Aşa NU”, nu citeam în veci comunicatul ăsta. Dar dacă au făcut trimitere, nu pot decât să prespun că lor li s-a părut ok. Ei bine, nu e. Sorry!

August 9

Feedback is fifty, da?

Ar fi urât să dau din casă ori, mă rog, ceea ce a fost odinioară “casă”, nici n-o s-o fac, dar e ceva ce totuşi nu pricep. Dacă nu primeşti salariul două luni nu faci ceva în sensul ăsta?! După prima lună, eventual?

Oamenii de la The Money Channel au dreptate să facă grevă dar, pe de altă parte, ştiau că situaţia e aşa cum e, că nu sunt bani şi că e posibil, foarte posibil, să se ducă în cap toată şandramaua. Şi cu toate astea, au rămas acolo şi n-au făcut nimic ca să-şi ceară şi să-şi protejeze drepturile.

Mai mult, când spui sindicat în presă parcă vorbeşti limbi străine, le e frică de patron şi de şef de parcă ăla ar avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Ceea ce, fireşte, nu e adevărat.

Situaţia gravă cu banii nu e doar la TMC ci se regăseşte şi prin alte locuri. Ştiu că perspectivele din presă par întrucâtva dezolante, ştiu că nu sunt bani, ştiu că e greu să-şi găseşti job în altă parte pentru că e nasol peste tot. Dar munca şi, în ultimă instanţă, supravieţuirea ta, ca individ, înseamnă mai mult decât să aştepţi să ţi se dea un salariu. Feefback is fifty!

Numa’ zic.

PS si nu mă pot abţine să nu remarc ironia ca o televiziune care prezintă lecţii de bună practică în business să dea chix ca business.

August 8

Mioara Roman: casă mare, nesimţire mare!

Mioara Roman se plânge oricui doreşte s-o asculte că RAPPS vrea s-o lase pe drumuri. Că viloiul din Primăvrii, în care locuieşte, nu mai are chirie 37 de euro, ca pe vremuri, ci 6000 de euro, probabil cam cât e preţul corect acum pe piaţă.

Din 2008, de când s-a mărit chiria, doamna Roman n-a mai plătit deloc, iar acum se plânge că onor statul i-a pus sechestru pe vila de la Sinaia şi tot onor statul nu pricepe, dom’le, că săraca femeie are doar o pensie de 1800 de lei din care, vai!, nu poate plăti chirie de 6000 de euro. Ceea ce, la o aritmetică simplă, e corect…

… daaaaaar! dacă n-are bani de plata chiriei la viloi, de ce nu se duce să stea într-o garsonieră în Drumul Taberei sau pe undeva pe unde-şi permite?! Că oricum, ca fostă nevastă de fost premier, nu mai are nici un drept să stea cu chirie în vila protocolului de stat! Ca să nu mai spun că madam Roman mai are şi-o vilişoară la Sinaia, obţinută la partaj. Aer curat, perfect!

Niciodată n-am priceput lamentarea celor care spun că nu le ajunge pensia să plătească întreţinerea şi/sau chiria locuinţei mari în care aleg să trăiască. De exemplu, la ce-i trebuie Mioarei vilă cu peste 200 de mp utili?! Că e greu şi să-i cureţi, costă Pronto, mopul, Mr. Propper şi alte produse de genul. Plus că la etatea doamnei nici nu e recomandat atâta efort, poftim, că era aproape să facă un infarct!

Asta ca să nu mai spun că, legal, cică firmele Catincăi Roman, care şade cu maman în căsoi, nu produc nimic. Adică, bre!, chiar se aşteaptă cucoanele astea ca cineva să creadă că vila din Primăverii + mamă, fiică şi nepoată se întreţin din pensia de 1800 de lei?!

Cu atât mai mult cu cât acu’ vreo lună Catinca declara că ea nici nu se spală pe faţă cu apă de la robinet! Hai, mă lăsaţi?!

sursa foto