Zilele trecute am fost în Elveția într-o scurtă deplasare. Nu atât de scurtă, însă, încât să nu beneficiez de confortul transportului lor ireproșabil. Vă scutesc de detalii despre cât de civilizat e totul, ca să nu le comparați cumva cu ce se întâmplă la noi – dăunează grav sănătății. Și poate nici eu n-aș fi evocat asta dacă azi dimineață nu trebuia să plec la Sibiu.

După o primă săptămână din an de relativă leneveală, ca să-mi dau restart, aseară m-am apucat să sortez una-alta prin casă, hartii vechi si multe alte chestii pe care le tot mutam de pe dreapta pe stânga fără să le (mai) folosesc, de fapt. Și am strâns și decorațiunile de Crăciun din casă și din brad.

Azi am citit zeci de statusuri cu #metoo, și asta e doar ce mi-a arătat Mark cu algoritmul lui. În realitate cred că sunt zeci de mii în .ro și milioane în lume. Am citit poveștile prietenelor mele – virtuale sau nu – și, mai spre final de zi, când s-a mai ostoit ritmul treburilor, cumva, nu știu clar de unde a venit, dar am plâns.

România e frumoasă. Îmi amintesc de asta la fiecare călătorie prin țară, și trebuie să-mi amintesc, da, fiindcă zi de zi, acasă, aflu tot felul de știri care-ți taie avântul și optimismul și cheful de a mai observa și ce-i frumos. Dincolo de ecranele telefoanelor sau laptopurilor, dincolo de ferestre.

Trec destul de des prin părculețul din spatele blocului în care stau, că mi-e în drum spre ai mei și spre metrou. Nu e mare, câteva leagăne și puțin spațiu verde, niște iarbă, o bară de bătut covoare și niște aparate de făcut sport pe care nu prea le folosește nimeni.  Un părculeț clasic, cum se găsesc prin spatele blocurilor în multe orașe.
Sunt și copii, desigur, mai mari sau mai mici, cam toți de vârstă scolară, c-o mamă sau o bunică, inevitabil. Se joacă, se aleargă, se biciclesc, d-astea.

Ieri, la ora când ar fi fost copii în clase, tavanul holului unei școli s-a prăbușit. Copii nu prea erau în școală pentru că e Săptămâna Altfel, dar patru fetițe se aflau într-una din clasele de pe etajul respectiv. Nu mi-e prea clar de ce și cine le supraveghea, o să aflăm, probabil.
Cert e că toată întâmplarea ar fi putut să aibă urmări catastrofale și e doar un noroc imens că tragedia a trecut pe lângă. Milimetric.

Una din schimbările în bine remarcate anul trecut la frumoasa industrie de comunicare autohtonă a fost creșterea calității proiectelor de CSR, atât în formă cât și în fond, și, mai ales, în felul în care au fost aliniate la valorile declarate ale brandurilor cu pricina. Știți voi, damblaua mea cu firul roșu și ???practice what you preach???.
Deocamdată nu sunt multe companii care au muncit vizibil la aspectul ăsta, și, pentru că printre ele se află și unele cu care am lucrat, fie ca blogger, fie ca PR, nici n-o să dau nume. Pentru scopul acestui text e oricum suficient să admit(em) că se fac progrese în direcția asta.

De asemenea, entități respectabile care se ocupă cu studii de profil, Nielsen, Harvard sau Cone (captură) de exemplu, remarcă tendința consumatorului de a ține cont de eforturile de CSR pe care le fac brandurile. E pe bune, și tendința e în creștere:

Imediat după învestire, în fata Guvernului. Opresc dubele microbuzele cu noul Guvern (desigur!). Primul care penetrează ușile duble ale Palatului Victoria e un bărbat cu mustață. Strigă scurt, peste umăr, dar fără să privească în urmă: După mine!
Intră în sala de ședinte, se trântește pe scaunul din capul mesei.
– Sorinele, puștiu’, adă tu niște zaibăr d-ăla bunu’, să ciocnim.