Surse neoficiale* dau ca sigur concert Depeche Mode la Bucureşti, în 15 mai, pe Arena Naţională. Dacă e aşa, m-aş bucura foarte tare, fiindcă în 2006 i-am ratat, stupid: am avut prea mult de muncă la birou şi nu am putut pleca. Asta cu toate că prin liceu eram ceea ce s-ar numidepeşistă şi, de fapt, n-au încetat niciodată să-mi placă.

Zvonuri sau nu, să ascultăm un cântecel:

Ăsta, pentru că mi se pare că God chiar ar avea un simţ al umorului cam defect dacă ştirile se confirmă şi eu tot n-ajung să-i văd dintr-un motiv sau altul!

* surse: 1, 2

Update: alte surse, pe care voi să le pastrez pentru mine, mi-au zis că, da, e adevărat, avem concert Depeche Mode la anul, în Bucureşti. Abia aştept, o să fie (e)magic! :)

Update 2: told ya! Depeche Mode la Bucureşti, 15 mai, pe Arena Naţională, şi, da, e by EMAGIC!

Pe Horaţiu Dan l-am cunoscut anul trecut, la Comedy Cluj. Ştiam că şeful (deşi nu-i place să i se spună aşa!) festivalului e foarte tânăr spre tânăr, numai 25 de ani, ştiam că vine dintr-o familie cu largheţe financiară de top Forbes şi cu un părinte – Sorin Dan – care e unul dintre oamenii de afaceri cunoscuţi ai Clujului.

Vă imaginaţi că prejudecăţile mi-au dictat să mă aştept la un puşti de bani gata, o “beizadea”, cum li se mai zice, îmbrăcat şi frezat după ultima modă – oricare ar fi aia! – şi cu atitudine belicoasa de şmecher. În schimb, spre plăcuta mea surprindere, am întâlnit un tânăr domn ponderat, politicos şi foarte… normal! Iar anul ăsta am stat niţel de vorbă, curioasă să văd – vă zic onest! – până unde e normalitate şi de unde începe PR-ul şi brandingul personal, fiindcă mi se părea aşa, un pic prea fain ca să fie adevărat! Am descoperit, însă, că e pe bune!

Mereu mi-am ordonat mai uşor mintea scriind. Dacă am multe de făcut, scriu To Do list, dacă sunt supărată pe cineva, îi scriu o scrisoare (şi n-o trimit, de cele mai multe ori!), dacă am de luat o decizie împart foaia în două coloana, una Pro şi una Contra, în fine, dacă mi se răzvrătesc gândurile, scriu într-un jurnal. Mă rog, scriam, că de când cu blogul, nu mai am vreme (şi) de asta. Dar scrisul e terapeutic, mereu am susţinut asta.

Ieri dimineaţă, de la 10 (!!!), în cadrul Comedy Cluj, am văzut un film care, din motive ce-mi scapă, că nu e vreo capodoperă, m-a făcut să mă smiorcăi. Da’ aşa, enervant de rău, că aş fi vrut să mă abţin, şi cu cât încercam mai tare asta, cu atât era mai dramatică situaţia! Îmi mijise chiar şi un colţ de zâmbet autoironic, pe motiv de lipsă de şerveţele, aşa că până la urmă a rezultat un fel de râsu-plânsu’, foarte în spiritul filmului, dacă mă gândesc mai bine, că el se cheamă L’Age de raison, adică Vârsta înţelepciunii.

Mi-am dorit să întâlnesc oameni speciali la Oradea, oameni care să fie inspiraţie pentru alţi oameni şi care să aibă poveşti frumoase de spus, şi cred că am reuşit. Totuşi, nu îmi imaginam că voi avea ocazia de a-l intervieva pe generalul Ioan Baş, numit doar cu o zi în urmă Inspector General al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU). Primul său interviu în aceată funcţie, aş putea adăuga, nu chiar cu modestie.

L-am găsit alături de colegi, sărbătorind numirea dar nu şi plecarea din Oradea. Pe tot parcursul discuţiei i-au sunat ambele telefoane: apeluri de felicitare. V-aş spune şi cine, că am auzit, dar a fost off the record şi, de fapt, nici nu cred că are importanţă. Cu siguranţă, însă, generalul Baş e un om preţuit de multă lume. Şi, după ce am stat de vorbă, aş zice că aşa şi trebie să fie!

De aproape două săptămâni nu am deschis un televizor, şi e numai bine! Pe reţelele sociale controlez într-o măsură destul de mare ce ştiri ajung la mine dar chiar şi-aşa pot să-mi dau seama că politica o să ne înnebunească în perioada următoare. Aparent, e cel mai tare reality show la care asistăm, cu sau fără voia noastră! Şi nu mai pot!

Aproape toată clasa politică autohtonă e compusă din oameni care nu văd decât interesul lor propriu şi personal, fie că vorbim de bani, influenţă sau pur şi simplu de plăcerea orgasmatică de a se vedea la televizor, tocând aceleaşi şi acelaşi subiecte răsuflate, fără să spună, el, parlamentarul, ce dracu’ a făcut în ultimii ani ca să rezolve ceva, orice, şi cu ce rezultate.

Totul e o vorbărie ieftină, totul e propagandă. Îşi dau la gioale unii altora de teamă să nu ia cineva vreo bucată mai mare din ciolan, nu pentru că s-ar lupta pentru interesul şi mai binele oamenilor simpli. E un circ, totul, şi ni se bagă pe gât fără pâine, fără apă, fără nimic. Circ şi-atât! Iar noi înghiţim, cuminţi, precum fetele disperate care-ţi fac cu mâna pe Calea Griviţei colţ cu Buzeşti, îmbrăcate în plastic ieftin.

Sunt la un festival internaţional de film de comedie, într-un oraş frumos, cu clădiri frumoase, de care se încearcă, măcar în aparenţă, să se aibă grijă, cu oameni mai calmi decât acasă, şi cu porumbei şi copii în centrul oraşului. Azi am văzut două filme ok şi m-am bucurat de un prânz bun, la soare, pe malul Someşului. Şi, cu toate astea, nu cred c-am fost nicicând mai dezgustată de ceea ce se întâmplă în România, cu sprijinul susţinut al românilor!

Deşi nu se va fi schimbat nimic, mâine poate o să fiu mai optimistă, poate o să găsesc – mereu reuşesc, până şi eu mă mir! – să găsesc resurse să cred în mai bine, să cred că oamenii sunt mai degrabă faini şi responsabili decât meschini, superficiali şi extrem de ipocriţi. Şi nu mă refer doar la politicieni!

Făt Frumos, acest Prince Charming autohton, e păcatul imaginaţiei tinerelor de pe toate meridianele: un el care e musai aşa şi aşa şi aşa [insert top qualities here] va să vină negreşit la ea, călare pe un cal alb, maşină super tare, măgar sau tractor, după cum e specificul locului. Uneori vine, cel mai adesea când nu te aştepţi, alteori prinţesele se ofilesc ca nişte flori lăsate-n soare, fără apă. Că, deh, imaginaţia nu ţine loc de… chestii!

Cum stăteam eu la discuţii cu Beşliul la Casa Tiff, despre Chameleon – animal, siglă şi ziar de festival*! – şi despre alte festivalisme de la Comedy Cluj, am observat cum ne dădea târcoale o jivină mică, blondă şi păroasă, aparţinătoare a familiei felidelor, subspecia Catus Cinematograficus.

Fiindcă îmi e foarte dor de Catus Casnicus aka Domnul Sony, prietenul vostru, am încercat să iniţiez o conversaţie cu pisoiul în cauză, doar că acesta a reacţionat cu, pardon!, fundul la pis pis, fiind, însă, mult mai interesat de stat la pozat. Adică atunci când am scos telefonul să-i fac poze, ţuşti la prim plan, c-o labă ridicată, de parcă se aştepta să mă aplec şi să i-o sărut sau aşa ceva! Şi, pentru că a fost obraznic, i-am pus câteva vorbe în… bot lui Tiffuţ, că aşa îl cheamă!

Nu sunt fatalistă, ba chiar cred că soarta ne-o mai facem şi noi cu mâna noastră, mai ales atunci când o întindem, pe ea, pe mână, şi nu pentru ca să cerşim îndurare ori noroc (sau bani de la stat!) ci pentru ca să apucăm ceea ce e acolo dar necesită şi un efort din partea noastră.

Şi totuşi, uneori, se întâmplă aşa nişte întâmplări neîntâmplate şi neîntâmplătoare, de ne minunăm de scenariu până şi noi, protagoniştii! Iar dacă vin, să nu vă fie teamă: trăiţi-le! Complet, plenar, aproape ca şi cum mâine nu există sau începe, negreşit, cu Boleroul lui Ravel!

E lucru ştiut că cinematografia autohtonă se uită încă în urmă, spre comunism, şi că o bună bucată de vreme a făcut asta cu un soi de mânie: până mai deunăzi, privirea aruncată către vremurile de tristă amintire era plină de durere, frustrări sau acuzaţii, totul era o dramă nesfârşită. De câţiva ani, lucrurile s-au mai aşezat, am ajuns şi noi în contemporaneitate şi sunt filme care reuşesc – şi încă bine! – să privească cu ironie şi umor viaţa de zi cu zi în comunism sau obiceiurile vremii! Da, fireşte, mă refer la Amintiri din Epoca de Aur.

Artiştii sunt o specie aparte de oameni. Adesea plecaţi de acasă, lucrând la ore mici, fanii se aşteaptă ca buna lor dispoziţie şi disponibilitate să fie mereu prezentă şi chiar au uneori senzaţia că artiştii ăştia sunt un bun public, că le aparţin, uitând, adesea, că sunt, totuşi, oameni. Cu probleme, griji, chefuri şi nechefuri. Cu ore multe petrecute pe drumuri, de la un concert la altul, cu pregătiri, repetiţii, probe de sunet… în fine, credeţi-mă pe cuvânt: ceea ce se vede pe scenă e doar un rezultat al muncii lor de dincolo de lumina reflectoarelor.