George Banu şi Silviu Purcărete: amândoi se află într-o strânsă relaţie şi armonie cu teatrul, amândoi sunt personalităţi recunoscute la nivel mondial într-o lume care, dincolo de scenă, nu prea iartă şi, mai ales, nu uită nimic, şi, în fine, fiecare dintre ei este minunat în felul său.

Faţă în faţă într-o cameră de hotel din Nancy, acolo unde Silviu Purcărete se afla pentru premiera spectacolului L’Artaserse, (capod)opera barocă a lui Leonardo Vinci, pe care a pus-o în scenă la Opera National de Lorraine. Scenografia e semnată de Helmuth Sturmer, cel alături de care Silviu Purcărete mai are câteva proiecte memorabile, printe care şi celebrul Faust – aici un interviu în care îmi povestea cum sunt regizorii, vorbind, desigur, şi de Silviu Purcărete.

Mă amuză cum, de dragul consumerismului – că alte motive nu văz! – toată lumea o dă azi în Halloween, de parcă am avea o adevărată tradiţie în a ne urâţi peste măsură şi a porni… nu către tradiţionalul “trick or treat” ci către cluburi, ca la oricare altă petrecere.

Nu ştiu când am ajuns să împrumutăm şi Halloweenul de la străini, întocmai precum am făcut cu St. Valentine’s Day, deşi aveam, bine, mersi, şi noi, sărbătoarea noastră de Dragobete. Dar, nu, inimioarele de import sunt mai amoroase, iar Cupidonii lor sunt mai romantici decât Cupidonii noştri. Şi, vai şi-amar de domnii care omit să celebreze amorul pe 14 februarie!

Săptămâna trecută, într-o frumoasă zi de toamnă, PUMA a invitat nişte oameni, teoretic creativi, să se joace cu o vopsea şmecheră, care se activează la lumină, şi să deseneze nişte tricouri şi nişte genţi de pânză cum le-o plăcea, cu mana, liber, ori cu un şablon, ori să imprime o fotografie proprie, sau, şi mai bine, vreo poză făcută de Alex Gâlmeanu.

Toată povestea a fost for fun, cred, aşa, de dragul creativităţii, şi a avut şi o temă, Love Thy Planet – fiindcă celor de la PUMA le pasă de planetă. Concret, există un parteneriat cu Wildlife Works pentru producţia de articole PUMA în Kenya, ceea ce înseamnă locuri de muncă pentru oamenii de acolo, dar şi o îngrijire a mediului, prin procesele de fabricaţie.

Când am început să scriu pe blog, pe un blog, acum mai bine de şase ani, am pornit de la ideea de jurnal online şi, deşi tot ce scriam acolo era personal, nu tu interviuri, nici gând de petreceri online sau aşa ceva, nici măcar nu-mi semnam posturile cu numele meu ci cu pseudonimul – oarecât consacrat, ce-i drept! – de Ilinca Dima. Şi până n-am ajuns printrerânduri, tot Ilinca am rămas online, cu supărările şi bucuriile mele personale, vorbind, adesea, codificat, mai ales când mă supăra vreun coleg sau, mai rău, vreun şef!

Blogul ăsta pe care-l citiţi acum – şi vă mulţumesc pentru asta! – e altfel, e mai puţin personal şi mai mult un produs publicistic, dacă vreţi, legat de ceea ce iubesc şi de ceea ce mă face să reacţionez, mai mult decât legat de ceea ce fac. Încerc să aplic lecţiile învăţate de la Darly şi să scriu de lucuri faine pe care vreau să le arăt cu textele mele, şi să ajut, pe cât pot, tinerii care încearcă să lucreze în comunicare, cu oricâtă experienţă am căpătat eu în ăştia zece ani de când lucrez în acest domeniu şi ce mai adun şi de la alţii – de exemplu, seria de interviuri cu şefi de agenţii de PR!

O să fiu onestă cu voi: uneori e dezamăgitor să vezi că articole la care ai muncit de ţi-au sărit capacele, ore de interviu sau de documentare, se bucură doar de câteva aprecieri, iar altele, cu subiecte poate mai facile, se rostogolesc pe net din recomandare în recomandare. Ieri, după ce am postat interviul cu domnul profesor Tifor şi am văzut că nu are comentarii şi nu prea e recomandat, m-am întrebat dacă nu cumva e ceva greşit la aşteptările mele de la voi ori la articol, pentru că dom’ profesor e atât de minunat! Iar azi, când am revenit acasă după o întâlnire matinală, şi am văzut că sunt şi comentarii şi multe recomandări, am avut pornirea asta să vă spun că sunteţi cei mai minunaţi pentru că îl iubiţi pe domnul profesor!

Aşa că, dragilor, acest post e, mai mult decât altele, special pentru voi, cu dedicaţie, aşa, fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc pentru că reacţionaţi la lucruri faine, poveşti şi oamenii atât de frumoşi pe care eu încerc să-i aduc aici, printrerânduri. Mulţumesc!

(poza asta e făcută la Sibiu, în 2008, când nu-mi era tocmai bine, şi mă uit la ea de fiecare dată când am nevoie să-mi aduc aminte că ne trebuie şi văi, tocmai ca să putem simţi mai bine culmile!)

Fără îndoială, oricare dintre noi păstrăm dragă şi preţioasă amintire unor dascăli ce ne-au format în anii de şcoală, făcându-ne să prindem drag de materia lor dar, mai ales, făcându-ne să devenim oameni buni, la fel ca ei, ne-au motivat, cu drag şi cu bândeţe, să ne autodepăşim.

Când am fost la Oradea, am întrebat în dreapta şi-n stânga de un dascăl special al oraşului (în fiecare loc există un asemenea om care îşi pune amprenta pe câteva generaţii) şi am fost îndreptată către profesorul de română, Dorel Tifor, pentru care nu am auzit decât vorbe de laudă, atât înainte cât şi după ce am stat de vorbă cu dânsul. De altfel, a acceptat cumva rezervat întâlnirea noastră fiindcă, zice domnia sa, “eu doar mi-am făcut treaba”.

Azi Darly ar fi împlinit 94 de ani şi mie nu-mi vine să-i duc nişte crizanteme imense acolo unde e acum, fiindcă pare, aşa, implacabil, iar locul ăla e trist şi nu are nici o legătură cu casa ei, cea cu obloane albastre şi cu vizor în formă de inimă, cea în care păstra pozele noastre şi tăieturi din reviste, ca să ni le arate mai târziu.

Darly rămâne omul care m-a învăţat fundamentele fericirii, fără să mi le “predea” niciodată, doar prin exemplul personal. Oricât de greu i-ar fi fost – şi i-a fost greu, pe alocuri, chiar foarte greu!, căci o fată de moşier n-avea cum să fie tratată prea frumos de regimul comunist! – Darly găsea motive de bucurie!

Circul cu taxiul de mulţi ani, aşa căƒ, vrând-nevrând, asist la desfăşurarea diverselor tipologii umane. cred că aş putea să scriu şi-o carte despre taximetrişti… dacă aş avea timp să scriu. Unii sunt haioşi, alţii tăcuţi, morocănoşi, au chef de vorba, te lasă ori nu să fumezi şi aşa mai departe.

Cel de azi dimineaţă trăia o dramă sentimentală. Cu Aurica. Iar eu am asistat, fără să vreau, la întreaga discuţie. Elucubranta pe alocuri, am şi zâmbit a râs, uitandu-mă încăpăţânat pe geam, că să nu se observe. Nu c-ar fi fost atent la mine.

Lansat cu bere de colecţie, surle şi trâmbiţe, noul film Bond, Coordonata Skyfall, e aproape o profesiune de credinţă în a continua seria la un anumit nivel. Sam Mendes, regizorul, nu face o treabă prea rea, dar scenariştii îmi pare că puteau un pic mai mult.

De fapt, n-aş avea ce să reproşez filmului în afară de, poate, lipsa glam-ului cu care ne-a obişnuit această serie, şi mici gafe de producţie. Prima confruntare cu băiatul rău are loc pe o insulă părăsită, pe care nu-s decât construcţii vechi, iar cea de-a doua, finală, într-un conac vechi, in the middle of nowhere, Anglia, e o singură petrecere, fetele Bond nu-s nici ele de învârtit după soare. No glam.

Încă de când eram copil mi-am imaginat arta machiajului ca pe un fel de pictură – mai mult sau mai puţin naivă! – pe  feţe. Sigur că mamei îi ieşeau dintr-o trasare dungile cu dermatograful, iar rujul nu depăşea conturul buzelor, şi sigur că încercam şi eu s-o imit! Pe lângă pantofii cu toc şi anumite accesorii vestimentare, trusa mamei de farduri era la loc de cinste printre interesele mele. De altfel, mi-a povestit că era vai şi-amar când scăpam printre ele, mă mânjeam toată ca un zugrav nepriceput! Mai târziu, însă…

Despre români se zice că-s un popor ospitalier. Tot ce se poate, dar în materie de servicii, mai ales când vine vorba de industria “opitalităţii”, mie mi se pare că n-am fi chiar cei mai pricepuţi din lume. Poate s-au schimbat generaţiile, iar cei mai tineri nu mai au şcoala veche a gazdei care te primeşte cu zâmbetul pe buze, cu ştiinţa de a nu spune NU, orice ar cere clientul. Pentru că, dacă e mulţumit, clientul revine, ba chiar mai spune şi prietenilor, iar bacşişul este peste măsură de generos.

Am avut ocazia să cunosc o asemenea gazdă la Oradea şi, mai mult decât atât, să mă bucur de atenţie şi poveşti. Figură celebră a oraşului, doamna Maricica, fiindcă aşa e cunoscută directoarea de la Restaurantul Butoiul de aur, fost Oradea, a învăţat meseria asta a zâmbetului toată viaţa, de la 18 ani, adică acum vreo jumătate de secol, când a intrat ucenică la Oradea. Ulterior s-a specializat  la şcoli de soi, inclusiv în Capitală, dar meseria aia bună, a învăţat-o acolo, printre mesele şi scaunele din vechiul restaurant.