Nu sunt fatalistă, ba chiar cred că soarta ne-o mai facem şi noi cu mâna noastră, mai ales atunci când o întindem, pe ea, pe mână, şi nu pentru ca să cerşim îndurare ori noroc (sau bani de la stat!) ci pentru ca să apucăm ceea ce e acolo dar necesită şi un efort din partea noastră.
Şi totuşi, uneori, se întâmplă aşa nişte întâmplări neîntâmplate şi neîntâmplătoare, de ne minunăm de scenariu până şi noi, protagoniştii! Iar dacă vin, să nu vă fie teamă: trăiţi-le! Complet, plenar, aproape ca şi cum mâine nu există sau începe, negreşit, cu Boleroul lui Ravel!
Marea loveste digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul sa mergem pâna la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti,
încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si îl vom uita în cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb
cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit în fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?
Octavian Paler, Digul
Fiindcă, altfel, s-ar putea să regretaţi! :)
Leave a Comment