Deşi am păţit-o plenar din pricina unei parole de gmail, securitatea informatică nu a fost nicicând printre preocupările mele. Am windows cu patalama si am folosit security-ul lor până când în laptopul meu s-a strecurat un ceva rău care ameninţa cu prăpădul! Am pus un antivirus, de urgenţă, şi am scăpat, numai că antivirusul ăla îmi bloca outlook-ul fix când îmi era lumea mai dragă şi, odată cu el, tot sistemul, de nu mai mergea nici restart altfel decât din buton, cu forţa. Necâştigător.

Aproape furioasă, am comentat pe twitter că mă enervează acel antivirus şi că l-am dat jos din computerul meu! Foarte curând după, am primit un mail de la Ionuţ (Premium PR) în care îmi propunea să încerc un alt antivirus, Kaspersky. Am apreciat că a fost pe fază, am mulţumit frumos, dar nu am descărcat produsul până când un alt “ceva rău” a aterizat în computerul meu şi mi-a blocat mai tot!

Ştiţi deja, am mai scris printreranduri, că toamna e anotimpul meu preferat, anotimpul în care mă plimb prin Bucureşti, prin parcuri, ori pe străzile cu case vechi şi copaci bătrâni, ca să mă împrietenesc din nou cu oraşul. După câteva luni de vară toridă, un strop de răcoare e binevenit iar lumina caldă filtrată de frunzele colorate îmi încarcă bateriile. Şi, uneori, mă însoţeşte şi muzica, leneşă, poate un Nouvelle Vague, poate Igor, că se potriveşte.

Niciodată nu m-am gândit cum ar suna, aşezată pe un portativ de raze târzii de soare, muzica frunzelor care cad din copaci alergate de vântul uşor de toamnă şi nici nu mi-am imaginat că ar exista o compoziţie la pian care ar putea să-mi deseneze în minte exact un tablou similar cu asta:

În România, educaţia e un subiect dureros, fie că vorbim despre cea formală, în şcoli, fie că discutăm despre educaţia pe care fiecare o avem de acasă şi care, de multe ori, din păcate, teoretic e perfectă dar în practică lipseşte aproape cu desăvârşire, şi nu cred că e nevoie de exemple pentru oricare dintre cele două variante.

Săptămâna trecută am fost la Sinaia, pentru a participa la o întâlnire cu actori importanţi din mediul nonguvernamental (şi nu numai) care au proiecte axate pe educaţie în general, cu accent pe educaţia romilor, acolo unde riscul de abandon şcolar e mai pronunţat.

Am aşteptat cu nerăbdare acest al treilea concert al lui Leonard Cohen în România – probabil şi ultimul, dacă e să luăm în considerare vârsta-i înaintată – şi nu am fost dezamăgită decât, poate, puţin, la final, fiindcă nu a cântat “tradiţionalul” Closing Time, cântecul meu preferat din repertoriul maestrului.

Ca de obicei, concertul a început la fix, Mr. Cohen nu a întârziat, spre deosebire de publicul său – nu o să pricep niciodată de ce spectatorul român nu învaţă odată să respecte artiştii şi pe ceilalţi spectatori! Am reuşit să ignor foiala, totuşi, chiar dacă în faţa mea (am stat în primul rând) s-au găsit mereu nişte unii care să treacă, eventual să se şi oprească preţ de o fotografie. Cine mănâncă hot dog la un concert Leonard Cohen?!

Dincolo de pereţii albi care nu mai erau albi, unul dintre motivele pentru care m-am apucat de revoluţia din propriul apartament, a fost cantitatea mare de chestii adunate peste ani, şi pe care nu le mai foloseam. Reviste vechi, multe haine!, desktop perfect funcţional, cursuri vechi, bibliorafturi cu monitorizare de presă, rapoarte… cam tot ce se adună într-o casă. Am scăpat, de cele mai multe dintre ele, şi, imediat ce o să salvez datele din el, o să dau şi fostul computer, cu unitate centrală şi monitor cu tot – o prietenă mă ajută să ajungă la nişte copiii care s-ar bucura de el, dar dacă aveţi alte propuneri…

În 2008, când JN a împlinit 15 ani, l-a adus, pentru prima dată la Bucureşti, pe minunatul Leonard Cohen. Iniţial, concertul ar fi trebuit să fie în vară dar a trebuit să-l amânăm până pe 21 septembrie, chiar de ziua trubadurului canadian. Aşa s-a nimerit!

Într-un studiu realizat de Fundaţia Soros se arată că jumătate din adolescenţii români cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, în ciuda faptului că s-au născut DUPĂ ce vremurile cu pricina erau apuse şi că habar n-au cum era, de fapt, pe vremea lui Ceauşescu, altfel decât de prin filme sau de la părinţi şi bunici.

Sigur, pe vremea copilăriei comuniste cred că ne distram dacă nu mai bine, măcar mai autentic, dar de aici şi până la “era mai bine atunci” e o distanţă periculoasă pe care tinerii de azi o parcurg cu infinit mai multă dăruire decât în cazul materiei de studiu pentru Bac!

Nu am citit studiul (nu e pe site-ul Fundaţiei) dar cred că motivele acestei dubioase nostalgii sunt legate cumva de siguranţa unui job, a unei locuinţe, de siguranţa faptului că e acolo cineva care-ţi asigură o pâine şi un acoperiş. Dar ce gust are pâinea şi ce preţ are acoperişul?! Păi… să vedem!

Acum trei săptămâni, Kate Middleton şi bărba’su, William, s-au dus şi ei în vacanţă, cum se duce tot omul, în Aix-en-Provence, că e un loc frumos! Pe o proprietate privată cu aer princiar, doamna ducesă a făcut plajă topless iar nişte fotografi i-au făcut poze. Pe care, poze, au încercat să le vândă. În Marea Britanie n-au reuşit (ori e super disciplină, ori ăstora chiar le place tânăra familie regală!), dar au reuşit în Franţa, la revista Closer, care le-a şi publicat, urmată de o publicaţie italiană. Ambele reviste îi aparţin lui Silvio Berlusconi.

Săptămâna trecută, cei de la revista BIZ au mai făcut o năzbâtie cum numai ei ştiu, una de bine, se înţelege, adică,  împreună cu Unlock Market Research, au lansat Topul celor mai puternice branduri româneşti. Studiul s-a făcut pe un eşantion de 1200 de persoane, iar în cercetare s-a ţinut cont de investiţia de încredere şi afectivitate a consumatorilor, şi nu de indicatorii financiari.

Înainte să văd clasamentul, m-am gândit şi eu care ar fi brandurile româneşti care mi-au dobândit încrederea, dar şi care au confirmat-o în timp. Şi m-am tot gândit, fiincă, aparent, nu sunt top of mind mărci preferate! Oricum, aş zice clar că Farmec e una dintre mărci – ei fac diferenţa între Farmec şi Gerovital, şi e corect aşa, pentru că sunt două branduri diferite, dar pentru mine, acum, şi Gerovital e tot Farmec, de vreme ce compania a cumpărat marca.

Ca să ştiţi, pasajul meu preferat din Lorelei e “Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte”, şi mi-a plăcut de când am citit prima dată cartea.

De aproape trei săptămâni curăţ, albesc şi ordonez ce e în jur, reconstruindu-mi universul. Şi pe mine. Nu fug de nimic, pur şi simplu (re)aşez lucrurile. Am ajuns la detalii, micile detalii din fiecare casă, şi am dat iama prin cutiile în care păstram mici nimicuri, momente, amintiri. Au rămas mai puţine cutii. Cred, sper să termin totul până dumincă, dar e prima dată în timpul ăsta, de ceva timp, de fapt, când e linişte şi e bine.

S-a topit sarea. Dansăm?

:)