Am aşteptat cu nerăbdare acest al treilea concert al lui Leonard Cohen în România – probabil şi ultimul, dacă e să luăm în considerare vârsta-i înaintată – şi nu am fost dezamăgită decât, poate, puţin, la final, fiindcă nu a cântat “tradiţionalul” Closing Time, cântecul meu preferat din repertoriul maestrului.

Ca de obicei, concertul a început la fix, Mr. Cohen nu a întârziat, spre deosebire de publicul său – nu o să pricep niciodată de ce spectatorul român nu învaţă odată să respecte artiştii şi pe ceilalţi spectatori! Am reuşit să ignor foiala, totuşi, chiar dacă în faţa mea (am stat în primul rând) s-au găsit mereu nişte unii care să treacă, eventual să se şi oprească preţ de o fotografie. Cine mănâncă hot dog la un concert Leonard Cohen?!

Concertul a fost minunat, cu sonorizare perfectă şi un decor extrem de simplu completat de lumini meşteşugit aranjate.

Mr Cohen e impecabil chiar şi la 78 de ani, e o stare, bag seama, care nu are legătură cu vârsta. Totuşi, de data asta nu a mai fost la fel de vorbăreţ ca la primele două concerte, a comunicat mai puţin cu publicul altfel decât prin muzică, însă artiştii care îl însoţesc au împlinit spectacolul, solo-urile la chitară (Javier Mas) şi vioară (Alexandru Bublitchi) fiind întâmpinate cu aplauze.

Mr. Cohen a rămas la fel de riguros. Aşezat în genunchi în faţa publicului, îşi scoate pălăria pentru colegii săi şi îi prezintă cu căldură şi admiraţie, şi nu doar pe cei de pe scenă ci şi pe cei din staff-ul tehnic. Vine şi pleacă de pe scenă în pasul ştrengarului, ca un şcolar înveselit de-o notă bună, şi cântă! Vocea lui inconfundabilă e răscolitoare iar vorbele te pun pe gânduri, te consolează: there’s a crack în everything, that’s how the light goes in, te fac să zâmbeşti şi să lacrimezi, oricum, orice, numai nu te lasă indiferent.

Am plecat zâmbind de la concert, zâmbesc, încă, şi acum, când scriu, rememorând refrenul despre care, cu o altă ocazie, ne-a spus că e secretul fericirii, asta după ce am ascultat, de câteva ori, Closing Time.

Şi cum Every new beginning comes from some other beginning’s end voi pune punct acestor gânduri. Să mă iertaţi, însă, de cronică, de data asta, nu poate fi vorba. Leonard Cohen e o stare foarte personală care, deşi cronică, atunci când e live devine acută! În cel mai minunat sens!

Dacă aţi fost acolo ştiţi despre ce vorbesc, iar dacă nu… Take This Waltz!


Share: