Iată că și veștile bune pot veni la pachet uneori. După rezultatul de ieri, IKEA anunță că a adus și în România colecția dedicată animalelor de companie căței și pisici!
LURVIG este o colecție creată în colaborare cu designeri iubitori de animale și medici veterinari autorizați, concepută pentru a ajuta zi de zi în toate aspectele vieții alături de pisici și/sau căței.

Mâine și poimâine e referendum pentru că unor oameni li se pare mai important decât orice altceva în țara asta să stabilească în Constituție că se poate căsătorie doar între un bărbat și o femeie, nicidecum altfel. Nu contează că oricum nu se poate altfel, ei vor să cheltuim 40 de milioane de euro ca să fie trecută treaba asta în Constituție. Practic, majoritatea se asigură că o minoritate nu doar că nu are un drept pe care majoritatea îl are, dar nici nu trebuie să-l aibă. Vreodată. Pentru că Dumnezeu. Sau ceva de genul ăsta.

Se întâmplă să fie ăsta al doilea text consecutiv legat cumva de creativitate, dar poate nu e chiar întâmplător: obișnuiți-vă cu ideea că e un must-have în calitățile pe care un angajator le caută acum – sau ar trebui să le caute, în orice caz. Creativitatea se află în top 3 skills pe care trebuie să le aibă cineva care-și dorește să fie performant pe piața muncii în 2020, potrivit World Economic Forum, și oamenii ăia cam știu ce spun și ce le trebuie.
Prin urmare, nu e chiar surprinzător că International Advertising Association (IAA) organizează pe tema asta o nouă ediție a conferinței sale globale, Creativity4Better, și nici c-o face în România, nu după succesul de anul trecut.

Sistemul nostru tradițional de educație nu ne învață să fim creativi și nici nu valorizează gândirea creativă ci ne pune să tocim. Inclusiv comentarii literare – vă mai amintiți?! Doamne ferește să ai vreo părere proprie. Stai în bancă, asculți de doamna (sau domnul, după caz), iei notițe, reciți ca papagalul când te ascultă.

Poate e și ăsta unul dintre motivele pentru care am fost atât de fascinată de speakerii de la Rebranding Creativity, săptămâna trecută. Oamenii ăștia vorbeau despre congrese și școli de creativitate și materie predată în școlile de stat din țările civilizate, și, în general, calitate nu doar prețuită ci și educată, hrănită și căutată.

Azi începe la București, în patru locuri simpatice din oraș*, DokStation, un festival de nișă care prezintă documentare cu și despre muzicieni.
Sunt o avidă consumatoare de (auto)biografii, îmi place să văd viața oamenilor dincolo de reflectoare, fiindcă mereu am crezut  că, dincolo de geniu, talent și generozitatea cu care îl împart, artiștii ăia de succes sunt, de fapt, cu puține excepții, nefericiți. Mai mult, publicul e adesea o curvă care nu se sfiește să le pretindă tot, orice i se pare că i se cuvine, și i se pare că tot i se cuvine, și la primul semn de imperfecțiune, la primul semn că artiștii ar fi oameni, nu semizei, se năpustește cu critica și ură asupra lor. Mi se pare că le datorăm mai mult respect. Nu ca artiști ci ca oameni.
În filmele de la DokStation vezi și asta, șoc și groază! artiști sunt și ei oameni! Cu bune, cu rele. Și, desigur, ai ocazia să te uiți un pic în spatele cortinei și să înțelegi mai bine o industrie de sute de miliarde de dolari.

Eu nu sunt homofob, dar de ce tre’ să-i văd eu pe stradă?
Eu nu sunt homofob, dar nu mi se pare normal să se căsătorească.
Eu nu sunt homofob, dar ăia nu sunt normali.
Eu nu sunt homofob, dar Dumnezeu zice că nu e ok.
Eu nu sunt homofob, dar familia poate fi compusă doar dintr-un bărbat și o femeie.

Când s-a îmbolnăvit tata, nu știam că e începutul sfârșitului și încă ne închipuiam că e doar un AVC minor, pentru că așa spusese neuroloaga de la Elias, și avea să-și (mai) revină. Deși, după mâna dreaptă cu care nu mai putea apuca nici o cană plină, piciorul drept ceda și el, odată cu echilibrul. Dintr-un munte de energie și vitalitate, my hero fusese redus la o persoană care abia pășea cu ajutorul unui baston. Totul, într-o săptămână.

După cum poate ați aflat, ???În luna septembrie, un maraton cultural de excepție va marca două evenimente importante din istorie: aniversarea a 559 de ani de la prima atestare documentară a Bucureștiului, precum și împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, fiind un prilej de sărbătoare, atât pentru bucureșteni, cât și pentru turiștii din țară și din străinătate. Astfel, în perioada 21 – 23 septembrie 2018, Primăria Capitalei, prin creart – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București, organizează în Piața Constituției un program cultural grandios, constând într-o serie de trei evenimente consecutive???, după cum urmează: concert Gheorghe Zamfir (21.9). concert Hurts & MonoJacks (22.9), concert Rod Stewart & Vunk (23.9)
Practic, PMB a decis să mai facă o super-costisitoare paranghelie cu iz electoral și acces (desigur) gratuit!

Să spui că ???Ruxandra e dezordonată??? e așa, aproape un alint, în comparație cu realitatea în care potențialul meu de a deranja o incintă personală se măsoară mai degrabă în grade seismice. Camerele mele de hotel se ocupă în proporție de 80% în primele cinci minute. Sigur, eu cam știu ce și pe unde e fiecare lucru. Mai puțin cheile. Și, uneori, cardul cu care fac plăți online, pe care Max, cum îl prinde, cum îl ascunde bine! Astă iarnă l-am refăcut pentru că am crezut că l-am pierdut. L-am găsit la câteva zile băgat sub covor.
Și, pentru că Murphy trebuie să se distreze și el cumva, pe lângă acest talent desăvârșit mi-a dat și o oarecare doză de OCD – eu sunt genul ăla care îndreaptă tablourile dacă-s ușor strâmbe pentru că mă irită prea tare ca să nu.

De când mă știu, tata a înjurat cu animale și trimiteri istorice de genul ???Constantin Brâncoveanu??? – iar eu știam că i-ar tăia capul adrisantului. Uneori, când se enerva pe prostiile spuse de vreun politician la TV, mai zicea cu draci, dar asta se nu se întâmpla des. Pe mine, însă, mă admonesta și dacă ziceam că ceva e de căcat.
Pe mama nu cred că am auzit-o înjurând nici măcar de zece ori în viață, iar la bunică-mea cea mai gravă înjurătură era ???Ei, partidul!???. Și era gravă, că partidul îi luase tot ce avea, bașca părinții moșieri trimiși în domiciliu forțat și soțul la canal. Partidul era tot ce se putea mai rău, mai hâd, era blestemul suprem.
Eu nu i-am moștenit în sensul ăsta, deși pot să fiu extrem de creativă și să sudui fără să folosesc nici un cuvânt urât, dacă e. Totuși, uneori îmi scapă și din alea licențioase, mai ales în situații extreme. Orice om îi scapă, vorba Vasilicăi!