Fata lui tata

Când s-a îmbolnăvit tata, nu știam că e începutul sfârșitului și încă ne închipuiam că e doar un AVC minor, pentru că așa spusese neuroloaga de la Elias, și avea să-și (mai) revină. Deși, după mâna dreaptă cu care nu mai putea apuca nici o cană plină, piciorul drept ceda și el, odată cu echilibrul. Dintr-un munte de energie și vitalitate, my hero fusese redus la o persoană care abia pășea cu ajutorul unui baston. Totul, într-o săptămână.

La Militar, în primele zile, l-am dat jos din pat în ciuda protestelor maică-mii, care era prea speriată, i-am dat bastonul și i-am zis că poate să meargă. Hai să ne plimbăm! Hai, că poți!
Dacă se uita pe unde pășește, în holul fără nici un obstacol din spital, pierdea direcția, se speria, se împleticea. Dacă se uita în ochii mei, mergea. În momentele alea, eu eram echilibrul lui și nu mă gândeam decât că nu pot să plâng, n-am voie să plâng, se bazează pe mine, eu sunt echilibrul lui iar stâncile nu știu emoții.

Am expulzat tot ce era emoție legată de el și de starea lui, și mai apoi orice emoție cu totul, într-o Siberie interioară – cele mai multe sunt și azi acolo, chiar dacă uneori îmi dau lacrimile incontrolabil la stimuli care n-au nici o legătură cu el, dar eu știu ca de dor plâng. Am plâns la un spectacol de dans la FITS, la o postare HONY, pe stradă, când am mușcat dintr-un colț de pâine caldă sau când mi-am lipit pe frunte, gest reflex, ???capacul??? unui castravete crud. De când, mă știu, nu exista salată făcută de tata la care să n-avem amândoi câte un buton verde în frunte. Prin urmare, vara asta am renunțat la castraveți. Fără tzatziki, fără tarator.

Tata a fost mereu feblețea mea, poate și pentru că la fire semăn mai mult cu el. Nu-l sunam aproape niciodată să-l întreb ce face, dar mă duceam uneori prin parcul de lângă casele noastre ori în Cișmigiu, unde știam că se duce la șah, doar ca să-l văd ridicându-și privirea de pe tablă, cu ochii zâmbind, să-i zic ???Ce faci, iepurașule? Bagă mat!???, să-l pup și să plec. Uneori le zicea chibiților din jur ???E fi’mea???, alteori era prea concentrat la joc.

Ca să nu sufere tata, chiar dacă el nu se plângea niciodată, aș fi mutat munții din loc. Când, în loc de AVC, diagnosticul s-a schimbat în tumoră, n-am vrut să-i spună un străin. I-am spus eu. Și că e ok dacă are chef să plângă, să înjure, că are tot dreptul ăsta și că nu trebuie să pară puternic pentru nimeni. La momentul ăla încă spera că se poate opera, că poate nu e cancer. Eu știam deja că nu se poate, că cel mai probabil n-o să mai meargă niciodată și, după ce vorbisem cu minți luminate în neurochirurgie, știam și că 99% e cancer. După biopsie, când diagnosticul de glioblastom de gradul IV, cea mai împuțită tumoră, s-a confirmat, și după ce am vorbit cu unul dintre cei mai buni oncologi din țară, tot eu i-am spus. Era deja acasă și avea de ales între un tratament chinuitor, chimio și radio, care, în caz că l-ar fi suportat, avea să-i prelungească viața la pat cu cel mult șase luni, și un final mai grăbit: cel mult trei luni. A zis că, dacă oricum n-o să mai poată merge, nu vrea tratament. Aș fi putut să insist și, de dragul meu, ar fi acceptat chinul tratamentului. N-am făcut-o. În locul lui aș fi ales la fel.

I-am scos antiinflamatoarele care nu-i permiteau să mănânce nimic sărat, la ce bun să le mai ia, oricum!, i-am gătit absolut orice a avut chef, l-am ridicat ușurel pe marginea patului să vadă cum cresc frunzele de la copacul din dreptul geamului, am făcut orice i-ar fi putut ușura cât de cât astea trei luni. Care, în realitate, au fost doar vreo două săptămâni, timp în care l-am văzut cum dispare ca o ploaie de vară când dă soarele. N-avea dureri, dar era conștient. A plecat într-o sâmbătă dimineață, pe 28, la trei zile după ziua lui, pe care o așteptase, anul ăsta, cu atâta bucurie, și de care n-a știut, că pierduse șirul zilelor. Eu n-am fost acolo, n-am vrut să fiu.

A doua zi, la capelă, preotul a vorbit mult în felul ăla impersonal care mi s-a părut teribil de enervant, mă doare-n trei litere că ???robul lui god??? e de-a dreapta, de-a stânga sau fix în locul lui god, nu e o alinare pentru mine, ci mai degrabă m-a alinat gândul că nu se mai chinuie. Înainte de slujba de înmormântare i-am spus preotului că vreau să scurteze predica lui de după ce cântă ce are de cântat și că eu vreau să vorbesc despre tata. Mi se pare firesc să vorbești despre omul care a plecat, preotul nu l-a cunoscut, n-are cum să facă asta, pentru el e unul ca oricare altul, cântă aceleași lucruri la toți, nu e nici o diferență. Nu știu de ce mă irita atât de mult asta. Am vorbit. Le-am zis că tata nu pleacă nicăieri dacă noi, ăștia care l-am cunoscut, ne vom aminti de el așa cum l-am cunoscut și îndrăgit. M-am uitat la fiecare dintre cei prezenți, peste el, dar nu la el, n-am vrut să-l văd așa, acolo. Cred că-mi tremura vocea, dar n-am plâns. De fapt, n-am plâns decât atunci când au coborât sicriul. Cineva m-a ținut în brațe, prietenii mei erau acolo, au făcut realmente zid în jurul meu și n-am să le pot mulțumi niciodată destul pentru asta.

Și pe urmă am venit acasă. M-am așezat pe canapea, mi-am pus ceva de băut, m-am uitat în gol vreo oră, după care am luat o pastilă – prima de felul ăsta în toată perioada, că n-am vrut să iau nimic – și m-am culcat. A doua zi a început viața mea fără tata. Și fără emoții. Emoțiile sunt încă în Siberia, există o singură persoană care reușește să mă pună în legătură cu o parte din ele acum.
Azi sunt patru luni și tot azi e prima dată când mă gândesc că aș putea încerca să merg la cimitir.

***

E greu și e altfel decât mă așteptam să fie când mă gândeam, uneori la asta. Pregătit nu ești, n-ai cum, e o formă de tortură continuă, te gândești inerent adesea la cel plecat și fiecare gând din ăsta vine însoțit de gândul că nu mai e și cu durerea că nu mai e. Trec aproape zilnic prin parcul dintre casele noastre, și ocoleam locul unde sunt mesele de șah, dar acum n-o mai fac. Gândul că ocolesc mesele alea e tot la el, aș putea la fel de bine să trec pe lângă ele sau nu, tot știu că nu mai e acolo. Zic în continuare la ???ai mei???. Unde, apropo, majoritatea plantelor din balcon, inclusiv lămâiul, au murit și ele, și nu pentru că mama nu le-ar fi îngrijit.

Mă ajută cumva să mă gândesc că asta e firea lucrurilor, că pierderea asta e parte din viață și, cumva, suntem perfect echipați să trecem prin ea și să ne continuăm drumul, că am râs, chiar și în zilele alea, și o să mai râd, că mă bucur când plouă și când mă duc să înjur politicienii în piață, pentru că asta mă face fata lui, că plâng și zâmbesc la gesturile și obiceiurile și reacțiile pe care le am de la el, că regret că am spălat toate hainele purtate de el, ar fi trebuit să păstrez măcar o cămașă, să-mi mai bag fața în ea și să-l simt, ce prostie!, aproape. Mi-e greu când văd câte ceva de îmbrăcat care i s-ar fi potrivit și mă gândesc pentru o fracțiune de secundă să-l iau, ca și cum, dar pe urmă îmi amintesc că nu mai am cui – chestia asta mi se întâmplă cel puțin săptămânal, îmi plăcea să-i iau haine și tot felul de gadgeturi, fără ocazii speciale.

Port în continuare doliu, am încercat culori, nu pot, inca, nu știu când o să pot, negrul mi-e ca o protecție. Uneori mi-e teamă că am să-i uit vocea și n-am să-l mai pot auzi nici în mintea mea, dar pe urmă îmi spun că, indiferent câte zile și luni sau ani vor fi trecând, e atât de indisolubil în ceea ce sunt. E. La prezent. Pentru că indiferent unde ar fi el, eu sunt, o să fiu mereu, ???fata lui tata???.