Vă reamintesc, sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase??? de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Prima parte a acestei experienţe e aici, apropo, iar acum continuăm… după pauza de ţigară.

Discutăm despre prima ţigară şi ne amintim că, deşi nu ne-a plăcut, am insistat până a ajuns să ne fie la îndemână, am învăţat să fumăm, făcând, cumva, şi nişte eforturi în sensul ăsta. După asta am ajuns să dezvoltăm preferinţe în legătură cu fumatul, transformând experienţa – pentru noi – nu neapărat într-una plăcută, ci într-una tolerată.

Discutăm acum despre costul fumatului care poate ajunge la sume astronomice într-o viaţă de fumător. Adică în loc să-ţi cumperi toate dezavantaţele fumatului… faceţi un calcul ce-aţi putea cumpăra cu banii respectivi, chiar dacă banii cu pricina nu reprezintă o problemă financiară.

Alt aspect: fumăm absent, de multe ori, fără să conţtientizăm că şi cât fumăm. În no time, te trezeşti cu scrumiera plină: când naiba am fumat atâta?! Dacă fumatul ar fi un hobby, ar fi unul ciudat, fiindcă, în fapt, nu ne-am da seama, conştient, când l-am practica.

Şi mai gândiţi-vă că reuşeaţi să vă gestionaţi stresul – într-un fel sau altul – şi până să fumaţi! Şi la faptul că la prima ţigară nu v-aţi gândit niciodată că va deveni un obicei consumator de bani şi de multe altele.

(mi se pare un pic funny că mă aflu aici. Sunt de acord cu tot ce spune de rău despre fumat, unghiurile pe care le propune Diana sunt chiar inedite – deşi nu diferite de cele pe care le ştim cu toţii – dar tot nu pot să scap de convingerea, asumată, că mie îmi place să fumez)

Gândiţi-vă la gesturile care însoţesc fumatul. Asta e, asta e ceea ce vă oferă plăcerea fumatului? Foarte bine, faceţi gesturile cu pricina, fără să aprindeţi ţigara. Well? Aveţi gestul. E bine? E satisfăcător? Bun. Acum gândiţi-vă că ţigara e bună şi pentru relaxare şi pentru concentrare, şi pentru plictiseală şi pentru stres. Acelaşi lucru cu efecte diferite? Dacă ar fi un medicament, n-ar putea avea efecte total diferite, nu?

(De fapt, e foarte tare metoda asta. Nu ştiu dacă mă las sau nu dar, cu siguranţă, după ce o asculţi pe Diana – şi nici nu suntem la jumătatea seminarului – fumatul ţi se pare din ce în ce mai stupid)

Dependenţa e, clar, de nicotină, de substanţă pe care o băgăm în noi odată cu fiecare ţigară.

Acestea fiind spuse, facem din nou, o pauză de ţigară :)

Dar nu oricum, ci cum să te laşi de fumat după metoda Allen Carr

Sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase” de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Şi gata, am început!

Diana Vasiliu, terapeuta, ne spune că urmează o cantitate mare de informaţii şi că o să avem multe întrebări dar care îşi vor găsi răspunsul de-a lungul seminarului.

Ni se spune că vom ajunge să învăţăm să ne manipulăm gândurile – nice one! – şi că vom discuta de multe dintre situaţiile care ne fac să fumăm şi vom discuta şi de fumătorii ocazionali. Vom lucra, ne spune Diana, cu mintea şi cu bunul simţ, şi trebuie să respectăm instrucţiunile, asta e foarte important. Sunt zece instrucţiuni iar primele trei sunt să ne relaxăm şi, funny!, să fumăm în pauze, chiar insistă la asta. Dorinţa de a nu fuma trebuie să vină natural, nu forţat. A treia instrucţiune e să credem că nu suntem cu nimic diferiţi de cei care au reuşit să se lase.

Metoda e diferită de ce mai există acum pe piaţă, toate lucrurile care fac apel la voinţă, şi o să le numim, generic „metoda voinţei??? – you know, ţi-e poftă de mori, da’ ai voinţă să nu fumezi. Cea mai păcătoasă chestie pe care o presupune metoda asta e aceea de a-l transforma în „fruct oprit???, un prieten la care renunţăm fără un motiv întemeiat. Baaad!

(toată discuţia asta îmi face poftă de o ţigară)

Să vedem acum care ar fi dezanvantajele fumatului: mirosul, părerile partenerilor, familiei, costurile, sănătatea, faptul că devine complicat cu spaţiile pentru fumători, dar şi avantajele ar fi: concentrare (inspiraţie), relaxare, trece timpul (plictiseală), liant social, calmare. Fumătorul le are şi pe unele şi pe altele, DAR şi temerile care vin odată cu toate acestea: dacă nu fumez, n-o să mă mai pot concentra, şi cum o să-mi descarc nervii şamd

(rău!)

Diana promite că metoda Allen Carr te eliberează de toate aceste frici şi te face să vezi lucrurile aşa cum sunt în realitate.

(adevărul e că, dacă te gândeşti, majoritatea avantajelor sunt doar argumente pe care ni le aducem noi pentru a fuma)

Se spune că fumătorii n-au voinţă. Dar au! Cine se duce, are chef, n-are chef, să ia ţigări noaptea la 11 chiar şi într-un cartier mai puţin prietenos?! Cine rezistă cu brio la insistenţele celor din jur: „Da’ tu de ce nu te laşi???? şi aşa mai departe?! Aha! Fumătorii au voinţă! Au voinţă să fumeze!

Şi de aceea, acum facem pauză de ţigară!

Citiți cu click pe cifre părțile 2, 3, 4 ale acestei experiențe.

Îmi place mult cântecul ăsta, The Quest îi zice, dar până acum nu fusesem curioasă să asociez vreo faţă cu vocea. Rău am făcut! Faţa, dimpreună cu restul interpretului, Bryn Christopher pe numele lui, arată cam aşa:

Yummy! Din păcate, domnul ăsta a scos un album şi după aia nu prea s-a mai auzit mare lucru de el, ceea ce e destul de regretabil acum, când am văzut şi cum arată. Căci despre cum cântă, zic, ştiam deja!

“Ce-ai zice să ne promovezi pe blogul tău?” Exact aşa sună subiectul unui email pe care l-am primit mai devreme de la o fundaţie, şi nu una mică, ci una de care a auzit multă lume!

“Ce-ai zice să ne promovezi pe blogul tău” mă întreabă expediatoarea, fără să-şi decline funcţia, dar noi ştim, pentru că avem google, că funcţia e de fundraising manager.

Pentru că subiectul campaniei pe care fundaţia o face e de real interes, în mod normal, aş scrie (poate chiar am să şi scriu) un articol pe tema asta, indicând coordonatele celor implicaţi şi felul în care putem face să fie bine, pentru că e vorba de ceva ce ne preocupă (sau aşa ar trebui) pe fiecare. Dar cum mama comunicării să începi o conversaţie cu “Ce-ai zice să faci ceva pentru mine” şi să te aştepţi la un rezultat pozitiv?!

Oare şi emailurile ce vizează parteneriate sau fonduri încep la fel, cu “Ce-ai zice să-mi dai nişte bani/un serviciu”?, sau asta e doar modalitatea de intrat în discuţie cu bloggerii?! Una rea, aş adăuga…

Ca să fim constructivi, varianta corectă ar fi cam aşa:

Bună, X (neapărat X, ca să văd că mi-ai scris mie, personalizat),

numele meu e … şi mă ocup cu … la …

(eventual: am văzut la tine pe blog că te preocupă subiectul X, Y sau Z şi de aceea îşi scriem, pentru că) noi organizăm în perioada/data Cutare o campanie/acţiune/proiect/degustare/exorcizare etc (eventual: care are legătură cu ce ai scris tu aici LINK) şi am vrea să ştim dacă ţi-ar plăcea să te implici/să ne ajuţi în promovarea acestei campanii/acţiuni/…

Îţi trimitem ataşat un document cu toate informaţiile despre campanie/acţiune/…  şi aşteptăm cu interes un răspuns de la tine.

Mulţumesc,

Cutare Cutărescu

Hai că nu chiar aşa de greu!

Copilul care aleargă către mare, videoclip nou de la Vama, proaspăt lansat în seara asta în cadrul unui eveniment care nici nu s-a terminat: Concert Vama în Silver Church.

Abia aşteptam să apară, fiindcă ştiam că joacă domnul Rebengiuc, iar regia îi aparţine lui Tudor Chirilă şi mai ştiam şi povestea. Nu am fost deloc dezamăgită, e un videoclip bine făcut, dl. Rebengiuc e minunat iar povestea regelui care redevine copil la malul mării (mare = libertate, ok?) e faină şi ne îndeamnă să nu uităm de vremurile în care noi înşine eram copii, aşa cum spune şi Tudor:

Când suntem copii trăim pur și simplu, nu formulăm întrebări existențiale. Tot ce apare în viața noastră este luat ca atare. Cred că primele întrebări despre fericire sau rostul nostru ca ființe umane apar la sfârșitul copilăriei. Poate odată cu prima iubire, care reprezintă și prima frustrare a vieții noastre de adult. Ușor, ușor, ne afundăm pe străzile vieții, încercând în zadar să surprindem fericirea undeva printr-o intersecție, s-o fixăm acolo ca să ne putem întoarce la ea mereu. Și, odată cu toată căutarea asta, uităm să mai fim copii. Uităm să mai fim fericiți.

Filmările au durat două zile şi au avut loc pe plaja din Corbu şi la Casino Sinaia, costumele poartă semnătura doamnei Doina Levintza, iar producţia aparţine celor de la Libra Film şi Agenţia de Vise, cu ajutor de la Primăria Sinaia. Pe mine m-a dus un pic cu gândul la Marile Speranţe.

De final, mărturisesc faptul că mi-a plăcut la nebunie declaraţia domnului Rebengiuc despre prezenţa sa în acest videoclip: A sosit momentul noilor experiente pentru mine. Minunat!

Mă distrează foarte tare înfruntările între bloggerii amuzanţi (sau care se cred amuzanţi) şi cei romantici (sau care se cred romantici) puse la cale de Cremosso sub numele de cod Blogjuan şi am două istorii de povestit, fiecare susţinând concluzia de la final.

Prima ţine de o experienţă cu un domn care se dorea romantic, ori care credea – aşa credea el! – că o doză hotărâtă de clişee mă vor arunca cu precizie direct în Nirvana (fără ciocolată!). În ordine descrescătoare, florile mele preferate sunt anemonele, gerbera şi crizantemele mici, alea ciufulite şi colorate care miros dumnezeieşte a toamnă, aşa că bucheţoiul de tranfafiri pregătit era măgulitor, all right, dar… n-avea nici o legătură cu preferinţele mele. Omul lucrase o şi coloană sonoră demnă de Premiile Diabet, dar nici Bichael Molton nu e pe gustul meu, ce să fac?!

Bref, când am ajuns la el acasă, unde erau toate cele dichisite şi pregătite, lumânări, muzică, vin, tot pachetul, pe mine m-a apucat râsul. Da’ rău. Am râs până mi-au dat lacrimile, până în staţia de taxiuri, în taxi şi chiar şi când am ajuns acasă tot mai râdeam. Nu puteam să-mi scot din minte felul în care chipul domnului s-a schimbat de la satisfacţie totală la uluire completă vizavi de reacţia mea. Nu ăsta era, fireşte, efectul pe care şi-l dorise, dar nici eu nu anticipasem aşa o surpriză cu şerbet, fiindcă părea om normal, chiar haios pe alocuri.

Un alt episod, un alt domn. De data asta, unul plin de poante, un relaxat ce părea că are totul sub control de-i dă mâna şi stomacul să presteze aşa frecvent replici acidulate. Mi se părea înviorător, genul de om care întâmpină orice problemă cu detaşare şi calm, ba chiar cu zâmbetul pe buze. Numai că într-o seară când m-a luat de la job, din Casa Presei, şi eu eram cumva supărată şi aveam chef de trecut prin Herăstrău, şi era linişte şi bine, şi încă un dram de soare blând şi aveam poftă să savurez toate astea în tihnă, poate chiar să fiu un pic romantică, na, şi să stau în iarbă, pe marginea lacului, el, amuzantul, continua să facă pe amuzantul şi mi-a stricat tot zenul. Să râdem? Da. Dar nu oricând, nu cu orice subiect, nu  în orice moment. Ştiţi voi, şi Bush se crede spiritual!

După cum se vede, în exces, ambele înclinaţii sunt păguboase şi nu te duc… aici:

Aşa că cea mai bună variantă, zic eu, e o combinaţie, fără inimioare roz dar şi fără exces de poante:

Amsterdam? Da! Amsterdam beat sau fumat rangă, tăvălindu-te pe jos de râs în cartierul roşu? Nu!
Paris? Da! Paris cu fond sonor de Celine Dion şi degustare romantică cu 40 de feluri de ciocolată şi dulceaţă, nu!

Aţi prins ideea! Să fie amuzant, dom’le, dar să ştie când să se oprească din glume şi să facă rost de-o crizantemă pitică, aşa, fără nici un motiv.  Întrucât mai aveţi timp până luni să mă convingeţi dacă amuzanţii pot fi şi romantici sau dacă romanticii pot fi şi amuzanţi, să vedem ce-aveţi de spus! :D

PS nu încercaţi să mă mituiţi, că nu mănânc ciocolată (excepţie: trufe din astea by Hădean) şi nici alte dulcegării nu mă atrag prea tare. Mai bine încercaţi să mă convingeţi – şi pe mine şi pe celelalte jurate!

Îmi place Doru Panaitescu şi îl admir pentru pasiunile “sălbatice” pe care le are, pentru răbdarea cu care ne-a explicat în detaliu cum s-au format Cheile Sohodolului şi pentru că rămâne fidel principiului de a-şi păstra sfârşitul de săptămână doar pentru el, călătorii şi prieteni. Tot Doru, acelaşi Doru, ştie publicitate online cât să predea şi la alţii, se pricepe să învârtă o mâncare #laceaun şi mai şi cântă la chitara. În rest, cred că are şi nişte defecte pe undeva :))))

De asemenea, ca pasionat de fotografie, Doru urmăreşte tot felul de vieţuitoare, mai ales păsăret, pentru a le surprinde în habitatul natural. Aşa a adunat mii de imagini, iar pe unele dinre ele le expune, până în decembrie, inclusiv, la F64 Studio din Bulevardul Unirii 45, sub numele de Biodiversitate. Îl găsiţi acolo în fiecare săptămână ca să vă povestească detalii despre fiecare fotografie (urmăriţi-l pe Twitter ca să aflaţi în ce zi), şi mai jos aflaţi câteva lucruri despre aplecarea lui pentru ştiinţe… naturale! L-am întrebat despre asta şi alte câteva lucruri, iar acum vă spun şi vouă ce am aflat. Enjoy! (intenţionat, prietenii ştiu de ce!)

De unde şi până unde pasiunea asta pentru a (sur)prinde animalele, păsările, în special, la ele acasă?

Pasiunea pentru natură şi ştiințe naturale o am de mic. La patru cinci ani deja desenam toate animalele din Atlasul Zoologic. Mai târziu am pierdut darul desenului, dar m-a ajuns din urmă cheful de a imortaliza animalele vii, nu doar pe cele din planșele atlasului.

Care a fost prima vieţuitoare urmărită și trasă într-o fotografie de care să fii mulţumit?

Prima?? Nu mai țin minte… probabil că primii lilieci din peșterile în care mergeam în anii 2000-2001. Nu știu dacă mai am filmele pe acasă…

Şi fotografia pentru care ai muncit cel mai mult? Distanță parcursă, ore de urmărire etc

E greu de spus. Pentru multe din ele m-am chinuit, iar efortul nu se vede neapărat în rezultat. De exemplu în 2010 am mers de două ori până în Devavanya (Ungaria) petnru o fotografie cu o dropie în libertate. Fotografia nu mi-a reușit, am trei cadre ușor mișcate și neclare. Am mers pentru ele 3200 de kilometri (800 km dus întors de două ori), dar nu regret nici măcar o secundă sau un metru. La anul voi veni cu trofeul pe cardul foto (un dropioi în postură nupțiala). Îmi doresc prea mult fotografia asta să nu ajung să o fac, mai ales că turele de anul trecut au însemnat o acumulare de informații cruciale pentru reușita de anul viitor.

Există animale pe care le’ai urmărit și nu le’ai (sur)prins? Încă le cauți?

Da, mufloni, acvile, cerbi, lista e destul de lunguiață. Lucrez la câteva specii frumoase, remarcabile, pe care sper să le fotografiez în următorii ani. Nu mă grăbesc, animalele nu pleacă de acolo.

În afară de fotografie, ai în plan și alte acțiuni care vizează biodiversitatea, cum ar fi acțiuni pentru protejarea vreunei specii ori pentru a educa nițel poporul din punctul asta de vedere?

Da, am în plan editarea unui album foto, dar și a unui ghid de buzunar cu dublă funcție. Deocamdată sunt doar proiecte, dar veți afla mai multe despre ele la momentul potrivit.

Ai fost vreodată în pericol când ai fotografiat? Vreun risc sau chiar păţanie semnificativă?

Propriu-zis nu, pentru că știu ce înseamnă o întâlnire cu un animal sălbatic, toate sunt imprevizibile. Faptul că am “aranjat” o viperă cu mână pentru o fotgrafie perfectă se pune? (nota mea: DAAAA!)

Practic nu pot vorbi de pericol, deși pentru un om neavizat apariția unei vipere e un motiv suficient să urle din toți rărunchii sau să o rupă la sănătoasă. Pentru mine însă e o șansa deosebită, pe care nu o pot rata.

Ce note aveai, în sc generală, la științele naturii? :)

Bune. Mi-au plăcut și biologia, și chimia, și fizică, și geografia, și geologia. Aveam note bune, azi mă bucur că am învățat la aceste materii. Și un secret: încă mai învăț. Am acasă mai multe tratate de geologie carstică, de mineralogie, tratate de ornitologie, studiez și puțină taxonomie. Trebuie să fii pregătit să înțelegi ce este deja în jurul tău…

În  fine, cum reușești  împaci marketerul din tine, fiindcă, se știe, asta presupune cifre exacte şi exceluri, cu pasionatul de fotografie, când trebuie răbdare şi să stai nemișcat ore întregi,  să te “machiezi”, camuflezi,  îţi trebuie ochi format pentru ceva artistic (vezi foto cu rățuște şi irizații de ape sau cormoranul leneş pe care stătea un ţânţar) :)

Nu e neapărat răbdare. E mai mult vorba despre o serie de tehnici de apropiere, respectiv de încadrare. Unele învățate din cărţi de specialitate (puține ce-i drept), restul pe propria piele sau, mai degrabă, din propriile eșecuri. Ce nu  te înfrânge, te face  face  puternic. Gasiti la mine pe blog câteva tutoriale ale unor reuşite, cat despre etologie (comportamentul animalelor) mă documentez în permanenţă pentru a fi mai aproape de speciile salbatice…

Când eram copil, am fost odată în vizită la o vecină a lui Darly, la Buftea. Nepoată de pictor celebru (Schweitzer-Cumpăna), Tanţi (prescurtare de la Constance, vă rog!) avea o casă care arăta ca un muzeu, lucru pe care, desigur, n-aş fi avut cum să-l apreciez la măreaţa vârstă de patru ani! Am apreciat, însă, nucul imens din curte şi am plecat către casă cu o mică “comoară”: câteva nuci din copacul impresionant.

La noi în curte, am decis, Darly şi cu mine, să plantăm o nucă din aia mare, poate ne facem şi noi copacul nostru. Desigur, unde să planteze Ruxandra un copac, dacă nu fix în mijlocul grădinii?! Iar bunică-mea mă iubea aşa de tare, încât mi-a permis această aroganţă. Zis şi făcut, am săpat o gropiţă, am pus două nuci în ea, şi am uitat de această acţiune de “înnucire” a grădinii.

Doar că nucul avea alte planuri. Şi a crescut. Şi când a crescut, Darly şi cu mine am militat la tata pentru a fi lăsat în pace, că e mic, şi nu face umbră grădinii. Dar el a continuat să crească, aşa că l-am mutat într-o zi, peste nişte ani, mai spre vie, să nu mai deranjeze legumele din grădină. Şi e bine mersi şi azi acolo.

Totuşi, prima mea acţiune organizată de plantare de copac, a avut loc ieri, undeva printre betoanele din cartierul Militari, şi a fost organizată de Floria.ro. Aşa se face că am dat cu sapa şi mi-am plantat frumuseţe de platan pe un viitor fost loc viran din Bucureşti, eu, o floare (sic!) dimpreună cu mai mulţi grădinari (Manafu, Cabral, Mugur, Liviu, Andrei, Clement, Dan, Sorin) + Raluxa, care a trebuit să plece un pic mai devreme, al’fel am fi fost două flori până la final :)

Şi, pentru că avem pile la TV, o fană de Cabral zice-se c-ar fi promis să nu se clatine frunză în pomii noştri proaspăt plantaţi, în aşa fel încât să crească faini copaci dătători de oxigen pentru oraş! În acest sens, vă rog să observaţi cum dau cu sapa!

Bine de ştiut că Floria are de gând să tot facă acţiuni de încopăcire a oraşului, la fiecare 100 de buchete vândute. Aşa că dacă tot cumpăraţi flori (hint: preferatele mele sunt anemonele), luaţi de la floria, ca să mai plantăm şi la primăvară nişte copaci!

V-am spus că mă apuc de obiceiuri sănătoase, da?! :)

Ei, de-acum ştie toată suflarea online ce-i cu obiceiurile sănătoase, că e o campanie Activia de la Danone şi că suntem implicate în ea şase autoare şi deţinătoare de blog, după cum urmează: Alina de la TVdece, Denisuca, Nebuloasa, Raluxa, Tomata şi cu mine. Şi că poza mea de pe poster e un pic diferită de lookul meu actual fiindcă mie mi se pare un obicei sănătos să-ţi schimbi din când în când lookul :p

Azi, însă, aş vrea să vă spun cum m-am gândit eu să declin campania asta, în aşa fel încât să ştiţi şi la ce să vă aşteptaţi (deşi vor fi multe surprize!), dar şi care sunt temele discuţiei sănătoase de printre rânduri.

După vorbă, după port, obiceiurile sănătoase despre care o să vă tot povestesc până la anul şi după! sunt din seria “pentru minte, inimă şi literatură“, pentru că astea sunt lucrurile pe care încerc să le promovez aici, întocmai ca revista de pe vremuri, şi pentru că eu cred că premisele unui corp sănătos ar trebui să aibă la bază o minte sănătoasă.

În vremurile astea cu atâta viteză, încleştări, închistări şi consum nervos, am impresia că uităm să ne mai şi relaxăm şi de-aia ajungem să fim toţi “cu capul” – cine nu e, mâna sus!, vreau să te cunosc şi să ştiu cum reuşeşti!

Aşa că o să mă concentrez, în perioada următoare, întru identificarea oricăror metode pentru relaxare, mai mult sau mai puţin activă, fiindcă vorbim, totuşi de minte! Vor fi multe interviuri cu oameni cool, o să vă povestesc cum e să mergi la psiholog ori nutriţionist, la variate feluri de masaj şi alte terapii de relaxare pe care oricine să şi le poată permite, atât ca loc în agendă cât şi ca loc în.. portofel!, multe experienţe faine la care sper că voi putea oferi acces pentru cititorii de printre rânduri.

Vom citi cărţi faine, vom merge la filme şi spectacole felurite, vom asculta sfaturi de la specialişti în diverse domenii şi vom învăţa, împreună, cum să ne facem viaţa mai frumoasă! Şi, din când în când, ne vom opri şi vom lua aminte la lucurile faine care ne înconjoară, aşa cum, de obicei, nu facem.

Pentru că aceasta este o campanie interactivă (că doar e de la Activia, nu?), aştept şi de la voi să-mi spuneţi ce vă interesează să ştiţi ori să încercaţi şi ce obiceiuri sănătoase aveţi deja, fiindcă niciodată nu-s prea multe! :)

Pe Francesco Agnello l-am cunoscut la Sibiu, anul trecut, la conferinţa de presă care a precedat spectacolul Warum Warum regizat de Peter Brook. Am fost vrăjită, ca toţi cei prezenţi, de muzica eterică ce venea din instrumentul muzical, un hang. Între timp aveam să aflu istoria instrumentului şi să am bucuria de a asista la două concerte ale lui Francesco.

Mi-a plăcut atât de mult încât am încercat, anul trecut, să fac un concert de hang la Bucureşti. Din păcate, însă, faptul că instrumentul nu e prea cunoscut nu m-a ajutat şi a trebuit să renunţ… pentru o vreme. Zilele acestea, însă, Francesco a venit la Bucureşti pentru un alt proiect artistic şi m-am bucurat foarte tare că a acceptat să petreacă vreo două ore în compania unor oameni frumoşi pe care i-am invitat alături de mine în această seară şi cărora le mulţumesc pentru că m-au creditat când le-am promis o întâmplare pe placul lor. Sper că am şi reuşit să le ofer asta!

Foto via Cristian Şuţu. Mai multe, aici, video aici

Evenimentul – deşi mie nu-mi vine să-i spun aşa, fiincă a fost mai degrabă, vorba lui Francesco, un happening – nu a fost un concert propriu-zis, ci o poveste pe muzică de hang. Francesco ne-a spus, emoţionant, cu modestie şi umor, povestea întâlnirii lui cu teatrul şi, mai apoi, cu hangul, pe o stradă din Avignon, cum a aşteptat multe luni ca să ajungă să aibă propriul său instrument, cum i-a cunoscut pe creatorii hangului, Sabina şi Felix, care azi îi sunt buni prieteni, şi cum aceştia l-au îndemnat să petreacă câteva ore cu mai multe instrumente pentru a şi-l alege pe cel potrivit lui.

Am ascultat, de asemenea, cum i-a cunoscut pe trei dintre cei mai mari regizori de teatru din lume, Peter Brook, Eugenio Barba şi Pippo del Bono (toţi trei prezenţi cu spectacole la FITS!) şi cum un regizor de film l-a auzit într-un concert şi a trimis nenumărate mailuri pentru a da de el şi a-i propune să lucreze ceva pentru coloana sonoră a următorului său film. Pe regizor îl cheamă Pedro Almodovar.

Şi pe urmă a desfăcut hangul din învelişul său şi a început să cânte. Aşa:

Live, sunetul e încă şi mai impresionant, mai amplu, mai profund şi vă doresc mult să aveţi experienţa asta fiindcă este incredibilă, uluitoare, extraordinară!

Şi gata! Acum, daţi-mi voie să reiterez mulţumirile pentru cei care au venit în seara asta,  Cristinei Bazavan pentru tot ajutorul, lui Mimo, care ne-a ajutat să ne înţelegem mai bine cu Francesco, Nicoletei Gavrilă şi gazdelor, The Institute, o cafenea piartistică unde găsiţi cele mai colorate creioane şi super atmosferă îmbogăţită cu cărţi şi reviste de comunicare, publicitate şi marketing, că doar nu degeaba locul ţine de Millenium People!

Nu în ultimul rând, Merci, Francesco!!!