Cu siguranţă, cei de la Benetton au făcut întreaga lume să vorbească depre ei şi despre noua lor campanie, UNHATE, lansată acum două zile în întreaga lume. Campania are la bază un film şi o serie de cinci postere în care lideri mondiali aflaţi la cuţite se… sărută, există mai multe tipuri de declinări, iar mesajul este cam aşa (în engleză, fiindcă sună mai bine aşa decât dacă l-aş traduce): Global love might be a utopian dream, but global unhate is maybe something we can hope for.

Comunicatul din kitul de presă (impecabil făcut!) defineşte foarte clar coordonatele întregii nebunii, aşa că spicuiesc de acolo ce componente are campania:

1. Fundaţia UNHATE care îşi propune să contribuie la crearea unei culturi a toleranţei şi la combaterea urii, şi se mulează foarte bine pe valorile companiei, bla bla

The Foundation also aims to be a think tank, attracting personalities and talents from the fields of culture, economy, law and politics, and people who have gone from simple citizens to leaders of movements, distinguishing themselves through their ideas and actions against the causes and effects of hatred.

2. Acţiuni. O amplă operaţiune de billposting (deja demarată în New York, Paris, Tel Aviv, Roma şi Milano) şi multe întâmplări neanunţate.

3. Film. Va fi proiectat şi în cinematografe.

4. Site. Va reuni toate imaginile şi filmele realizate în cadrul campaniei. Mai sunt şi două aplicaţii online: KissWall, care uneşte fotografiile puse de utilizatori similar cu cele din campanie,  şi UNHATE wall, via Twitter, în care toată lumea poate spune ce sau pe cine NU urăşte.

5. Porumbelul – altă super idee, să construiască o operă de artă în forma unui porumbel lung de vreo patru metri din… atenţie!, cartuşe de gloanţe recuperate de locuitorii zonelor de conflict din întreaga lume. Artistul care va face acest porumbel UNHATE se numeşte Erik Ravelo şi poate îl ştiţi din contextul Lana Sutra.

O a şasea fotografie, cea mai controversată dintre toate, înfăţişa sărutul dintre Papa benedict al XVI-lea şi Ahmed Mohamed el-Tayeb, imamul Al-Azhar, o importantă moschee din Cairo şi a apărut miercuri pe străzile din Roma, însă a fost rapid îndepărtată, şi de pe străzi şi din întreaga campanie, după ce Vaticanul a cerut acest lucru şi a contactat şi nişte avocaţi. De altfel, nici Casa Albă nu s-a arătat prea încântată de campania Benetton, însă comunicatul lor nu zicea nimic de dat în judecată.

***

Pe vremuri era o vorbă care zicea cam aşa “Bad publicity is also publicity” – n-am fost niciodată adepta ei dar nu pot să nu admir ideea celor de la Benetton. Sigur, poate au mers un pic prea departe cu papa, şi nu spun asta fiindcă aş fi catolică sau măcar vreo credincioasă, ci pentru că suveranul pontif, în ciuda problemelor de imagine pe care le are biserica catolică în această perioadă (vezi scandalurile cu preoţi homosexuali), este un simbol intangibil pentru ceva mai mult de un miliard de oameni…!

Dincolo de execuţia campaniei, însă, rămâne mesajul, extrem de simplu şi de pozitiv: (poate nu e posibil să ne iubim cu toţii între noi, dar am putea) să ne urâm mai puţin, deloc, dacă se poate, iar ăsta e un mesaj la care ader cu toată convingerea.

Sigur, dacă vă uitaţi pe Twitter o să vedeţi, chiar în cadrul #unhate şi multe mesaje cu #byebyebenetton. Cu toate astea, cred, sper!, că din ce în ce mai mulţi oameni realizează inutilitatea consumului energetic propriu pentru hatereală iar această campanie, deşi controversată, sper să vindece de ură pe cât mai mulţi. Aş adăuga că asta e valabil şi pentru online-ul autohton, da’ mi-aş bate tasta de pomană!

Ei? Voi ce părere aveţi despre campanie?!

Da, dom’le, românii sunt generoşi. Şi, pe lângă faptul că românii sunt generoşi, mai sunt şi buni, frumoşi, creativi, călători, deştepţi, talentaţi, toleranţi, veseli, oameni de vis, iubăreţi, haioşi, politicoşi, educaţi.

Nu cred că e nevoie să spun de ce am scris asta, făcând abstracţie de mulţi conaţionali întâlniţi în astă viaţă. ROM face o campanie care mi se pare foarte tare, în condiţiile în care imaginea României pe net e încă şi mai rea decât realitatea – nu TV.Totuşi, dacă nu ştiţi încă de campania ROM, luaţi de priviţi de ce îmi place aşa de mult:

Foarte multă lume a preluat ideea şi a scris câte ceva – vedeţi la final cine şi cum – şi sper că şi acest articol să fie un îndemn la a scrie şi, da!, şi la a arăta că românii nu sunt cum spun sugestiile lu’ nea gugăl.

Nimeni n-a scris, până acum, cel puţin, că românii sunt generoşi, dar eu ştiu că sunt. Ştiu de la campania pentru Daniel, Selena, Eva Maria, Andrei sau Marian, de la cea  cu brazii de Crăciun pentru Salvaţi Copiii, de la întâmplarea asta, ştiu fiindcă Zolty are acum casa consolidată, şi de la multe, multe alte ocazii în care această calitate a românilor mi-a fost demonstrată. Căci, da, românii ştiu să fie (şi) generoşi!

Au mai scris despre campania asta (până acum):

– Romanii sunt destepti  (refresh.ro)
– Romanii sunt oameni buni (manafu.ro),
– Romanii sunt inteligenti (zoso.ro),
– Romanii sunt creativi (raluxa.com)
– Romanii sunt creativi (silviana.cosma.name)
– Romanii sunt senzationali (imunteanu.com)
– Romanians are smart (buhnici.net)
– Romanii sunt creativi (mariusmatache.ro)
– Romanii sunt creativi (vladgidea.ro)
– Romanii sunt destepti si… (blog.bortunolteanu.ro)
– Romanii sunt inovatori (smeu.ro)
– Romanii sunt destepti. Hai s-o facem! (cabral.ro)
– Romanii sunt haiosi (aurasmihai.ro)
– Romanii sunt primii pe Google (concediaza-ti-seful.ro)
– Romanii sunt inteligenti (info-delta.ro)
– Romanii sunt uniti (dbogdan.com)
– Romanii sunt calatori (travelgirls.ro)
– Romanii sunt muncitori (blax.ro)
– Romanii sunt niste oameni de vis (chinezu.ro)
– Romanii sunt frumosi (claudiuciobanu.eu)
– Romanii sunt toleranti (vlad.dulea.ro)

… şi sper că lista se va lungi!

Încă ceva! Intraţi pe site, la româniisuntdeştepţi.ro şi vedeţi că puteţi ajuta şi fără să scrieţi un post pe vreun blog :)

PS ia căutaţi şi româncele sunt… ! Aham! :D

UPDATE: au câştigat cele trei vouchere de analize de la MEDAS şi o consultaţie gratuită cu un diabetolog/nutriţionist:

Andreea Livia

Bibi

Oana

Felicitări tuturor, însă, şi nu uitaţi că, până pe 10 decembrie, la Medas, analizele pentru depistarea diabetului sunt GRATUITE! Mai bine să aflaţi decât să vă pară rău! :)

Până mai ieri, nu ştiam prea multe lucruri despre diabet în afară de faptul că există două tipuri ale bolii şi că e o chestie naşpa de care, odată instalată, nu scapi toată viaţa. Şi că nu e bine să faci excese de zahăr fiindcă te poţi trezi diabetic, dar asta, aşa cum am aflat, e un mit. În plus, am avut o colegă de şcoală care-şi făcea singură injecţiile cu insulină, lucru care mie mi se părea horror pentru că nici măcar nu-şi mai ridica cracul pantalonului ci infigea acul direct prin ţesătură. Zilnic. Brrr!

În prezent, porcăria asta de boală e topul mondial al bolilor cauzatoare de deces, afectează cam 1 din 10 persoane, dar ameninţă ca, până în 2050, să afecteze o treime din populaţie, şi asta cu toate că nu e o boală contagioasă şi nici nu se transmite, ca atare, de la mamă la copii.

Ieri dimineaţă am mers la Centrul Medas să-mi fac analizele de sânge şi alte câteva investigaţii pentru a afla dacă am ori sunt în pericol de a dezvolta boala asta. Nu sunt, ce bine!, dar ideea e că nici dacă aş fi fost, ori dacă chiar o aveam, probabil că, în primele faze, n-aş fi ştiut, pentru că diabetul e, cel puţin la început, asimptomatic. Cu alte cuvinte, nu doare. Abia când se instalează, când organismul o ia razna din pricină că insulina secretată de pancreas dispare, ei, abia atunci, pe nesimţite, începi să bei din ce în ce mai multă apă (ajungi până la 4-5 litri pe zi şi tot şi se pare că mori de sete), mănânci mai mult şi totuşi slăbeşti ori te duci mai des la toaletă. Des, adică şi de 10 ori pe zi.

Ca atare, nu se moare, la propriu, din diabet (în afară de cazurile – rare! – în care intri în comă diabetică), dar prezenţa diabetului în organism afectează aproape orice organ sau funcţie. Netratat, diabetul poate duce la orbire, infarct, accidente cerebrale, poate opri funcţionarea rinichilor (=> dializă) şi, da, poate cauza şi impotenţă!

După analize, pe seară, am avut parte de o foarte interesantă discuţie cu doamna doctor Andreea Gagiu, diabetolog, şi cu domna doctor Gabriela Chiţac, directoarea clinicii Medas din Unirea. Împreună cu alţi domni şi doamne de prin blogosferă* am aflat cum stăm cu analizele dar, dincolo de asta, ne-am făcut o idee despre ce este şi ce afectează diabetul (şi nu numai, vă mai povestesc eu), dar şi cât de mult contează depistarea sa la timp. E bine să ştiţi că diabetul nu se vindecă, nu, niciodată, dar poate fi ţinut sub control în aşa fel încât consecinţele prezenţei lui în organism să fie minime şi să nu afecteze viaţa pacientului.

Din păcate, însă, foarte mulţi oameni ignoră această ameninţare şi se presupune că aproape jumătate din diabeticii din România nu ştiu că au această boală. Tocmai de aceea, Centrul Medas trage un semnal de alarmă asupra acestei boli şi, cu ocazia Zilei Internaţionale a Diabetului (14 noiembrie), oferă tuturor celor interesaţi de sănătatea lor un set de analize şi investigaţii pentru depistarea şi evaluarea diabetului. GRATUIT! Campania se desfăşoară timp de o lună, până pe 10 decembrie – pe site găsiţi mai multe detalii despre campanie, dar vi se răspunde prompt şi pe Facebook ori pe Twitter.

În plus, Centrul Medas oferă, pentru trei dintre cititorii mei, câte un set de analize şi o consultaţie, de asemenea gratuită, cu un diabetolog/nutriţionist care să vă ghideze spre un stil de viaţă mai bun. Aşadar, la control cu voi!

Ca să câştigaţi acest premiu pentru sănătatea voastră, vreau să-mi spuneţi trei mituri despre diabet. Dacă mai mulţi răspundeţi corect (şi sper asta, pentru că înseamnă că ştiţi ce e bine pentru voi), se lasă cu tragere la sorţi. Iau în calcul răspunsurile ce vin până pe 24 noiembrie, inclusiv. Succes şi… sănătate!

* Auraş, Marie Jeanne, Ştefan, Pietricel, Alina şi Andreea

Mă impresionează tare tot ce am citit pe pagina “Dascăli minunaţi, vă mulţumim!” şi mi se pare o idee foarte faină să dai ocazia unor oameni să-şi amintească şi să mulţumească, peste ani, celor care i-au format şi şi-au pus amprenta asupra lor. Am şi eu dascăli cărora le sunt recunoscătoare pentru că mi-au… jalonat drumul în viaţă, chiar dacă poate în zilele mele de şcoală nu părea chiar aşa :D

Primul dascăl ar fi chiar tata, profesor de istorie, dar în clasa căruia nu m-am aflat niciodată ca elevă – ceea ce e bine, fiindcă era un profesor sever iar eu o elevă nu chiar disciplinată! Cu toate astea, lui îi datorez pasiunea pentru istorie, toate rezultatele bune la olimpiadele şi concursurile de profil la care am participat şi, de asemenea, nota de 10 pe care am luat-o, la această materie, la Bac. Am vrut să fie mândru de mine :)

***

Al doilea profesor care mi-a marcat drumul, deşi nu a intenţionat asta nici o secundă, sunt sigură!, a fost profesoara de matematică din liceu care, încă din a doua oră, a dat nota 4 (patru) tuturor celor din clasă fiindcă nu ne făcusem tema. Din pricina asta tata nu m-a lăsat la Balul Bobocilor din generaţia mea, iar când colegii mi-au povestit de cei doi DJ cool de la Radio Nova care făcuseră atmosferă, am fost aşa de curioasă încât m-am dus să-i cunosc. Atunci m-am îndrăgostit de radio şi m-am molipsit de media – o afecţiune de care nu m-am vindecat nici până azi. Deci cred că ar trebui să mulţumesc pentru nota aia de patru, nu?

***

Există, totuşi, un dascăl, căruia vreau să-i mulţumesc, pe bune, pentru ce a făcut pentru mine, aproape Misiune Imposibilă, aş spune! Numele acestei doamne este Lucia Petrescu şi mi-a fost, în ultimul an de liceu, profesoară de Limba şi Literatura română.

În fapt, doar de literatură, fiindcă eu, fiind la clasă de bio-chimie, nu făceam şi gramatică. Da, eram olimpică la Română fiindcă citeam de rupeam şi îmi plăcea analiza literară, aşa că, elevă bună la materia asta fiind, mi-a fost dragă foarte încă de la prima oră fiindcă, spre deosebire de profa pe care am avut-o înainte, chiar se strădui să ne facă să ne rămână ceva… atât în minte cât şi în suflet. Orele cu ea erau o plăcere, nu chiuleam niciodată, nu chiuleau nici măcar loazele, fiincă ştia cum să le atragă în dezbateri.

Peste ani, după ce am terminat cu Psihologia şi am decis să dau şi la Litere, m-am lovit inevitabil de examenul de analiză gramaticală. Zic “lovit” fiindcă am avut o profă sinistră de română în şcoala generală şi ajunsesem să urăsc cu pasiune sintaxa! Dar nicicum nu se putea intra acolo fără asta, aşa că am cautat-o pe doamna Petrescu şi am rugat-o să mă înveţe, iar dânsa a acceptat.

Şi ştiţi ceva?! I-a reuşit atât de bine încât nu doar că am luat 10 la admitere, dar chiar şi azi, când citesc şi mă întâlnesc cu vreo frază întortocheată, mintea mea se apucă s-o disece şi s-o împartă în principală şi secundare. Şi îmi place la nebunie!

Fireşte că, într-un fel sau altul, au mai fost profesori cărora le sunt recunoscătoare sau care au avut un impact asupra mea dintr-un motiv sau altul. Dar ca doamna Petrescu, să mă facă să fiu pasionată de o materie pe care am detestat-o din toate puterile, n-a mai fost nimeni! Mai mult, dincolo de un profesor cu har, a fost şi un om minunat! Din păcate, azi predă la îngeri, însă chiar şi aşa, daţi-mi voie să scriu aici, negru pe alb,

Doamnă profesoară, vă mulţumesc!

***

“Dascali minunaţi, vă mulţumim!??? este proiectul uneia dintre echipele participante în programul Intership 2.0, unul pe care îl preţuiesc foarte tare, iar Sorin Tudor ştie foarte bine şi de ce… dincolo de motivele evidente! :)

Mare nebunie mare, ieri seară în Club Fabrica. “Ce să fie, ce să fie?!”, şi zău că asta era întrebarea ce sălăşuia pe buzele tuturor celor prezenţi, doamne şi domni deopotrivă, cei mai mulţi de prin lumea blogosferică. Fireşte, Arhi (care a inaugurat o freză nouă, apropo) ştia, dar n-a suflat nici un cuvinţel, n-a vândut nici o silabă.  Mai ştiau, de bună seamă, şi fetele de la The Practice care au făcut un teasing foarte mişto şi un eveniment care a reuşit să ne încânte şi pe noi, doamnele, cu toate că, na, se ştie, skandenbergul nu e chiar pe lista noastră favorită de activităţi.

Deci de-acum vreo două săptămâni, de când a venit mesajul “Book the date”, toată lumea s-a tot întrebat cine e sau ce naiba e indestructibila asta, dom’le, ce vrea ea de la viaţă, de la noi, de la lume, în general. Ni se promiteau trei forţoşi care urmau să se măsoare cu ea, cu indestructibila, şi s-o dovedească în luptă dreaptă… ‘au ba!

Eram în beznă, toată lumea, una antrenantă, căci doi domni de la bloggerime, nu spui care (bine, dacă insistaţi… Toma şi Ştefan), s-au măsurat ei înşişi cu forţoşii, însă au fost biruiţi. Cu toate că, sincer, galerie mai seriosă nu aveau nici dacă ar fi făcut Anne-Marie vreun imn!

Mă rog, suspans, sunet de tobe, ta ra ra ra ta ta ta, şi s-a făcut luminăăăăăă! La propriu! Indestructibila e o lanternă şi chiar aşa a botezat-o mama ei, firma Varta. O lanternă?!  Pe bune?! O lanternă?! Da, chiar aşa, dar nu una ca oricare ci face exact ceea ce-i promite numele: rezistă la o forţă de opt tone!!! Ceea ce, hai să recunoaştem, e mult pentru orice, dar mai ales pentru o lanternă.

Ceea ce o face, fireşte, foarte utilă. Pentru tot restul vieţii şi contextelor întunecoase în care, hai să recunoaştem, ne regăsim, uneori, chiar şi cei mai buni dintre noi!

PS mai multe poze de la lansare aici

M-am tot gândit ce şi cum, cine merită să plece, cine merită încurajat pentru pornirile funny sau romantice pe care le are şi de ce. Că nu e uşor să alegi din zece domni care nu ne-au făcut, nouă, juratelor de la Blogjuan by Cremosso, viaţa mai uşoară. Toţi au pus câte o fărâmă de suflet în ce au scris, mai mică ori mai mare, după cum i-a lăsat inima şi… tasta!

Între timp, am apucat să gust şi din cele două variante de iaurt promovate în campania asta şi, din nou, e clar că preferinţele mele ţin de amuzanţi, deşi altminteri, în formă “originală”, prefer tiramisu şi nu tarta cu lămâie. Mă rog, detalii, poate vreţi totuşi să aflaţi cu cine votez, nu? Ei bine, votez cu…

Nu, de fapt ar fi mai o chestie (:D) care a contat, am scris aici ce mi-ar plăcea, mie: un amuzant care să poată fi şi romantic, la o adică, fără siropuri da’ să fie în stare să facă o surpriză faină unei fete şi să poată rămâne şi serios în timpul ăsta. Romanticii nu prea au jucat şi cartea amuzantului, asta e.

Aşa că votul meu merge la acest domn pentru că textul lui, deşi m-a făcut să râd cu lacrimi, e despre romantism. Sau aşa ceva! :)

Îmi tot sare în ochi, în puţinul timp în care e deschis televizorul la mine acasă, un spot care anunţă cu mare emfază Campania Socială Colon Help. Pe scurt, dacă ai sau poţi face dovada că veniturile tale nu depăşec 800 de lei lunar, poţi primi produsul cu această reducere fantastică de 30 de lei, de la 129 la 89 de lei.

Deci dacă eşti un amărât de bugetar – profesor, de exemplu, chiar se face referire la această categorie în reclamă – primeşti abia 800 de lei pe lună, uite cum Colon Help ăsta îţi face viaţa mai uşoară şi te ajută să cheltui mai bine de 10% din venit pe un singur produs care promite beneficii câte în lună şi în stele dar care, la o adică, ar livra doar o descărcare mai rapidă şi mai facilă a intenstinelor.

Nu de alta, dar nu există dovezi medicale concrete în ceea ce priveşte necesitatea curăţării colonului, mai mult decât o face el însuşi. E drept că grecilor antici li se părea o mare chestie, dar între timp, nu a fost găsită nici o dovadă ştiinţifică în acest sens.

Aşa că această campanie “socială” mi se pare o mizerie fără margini, o insultă adresată celor care, dintr-un motiv sau altul, nu câştigă decât 800 de lei pe lună. Campanie socială, pe naiba!

OK, recunosc, Rammstein nu mi-a plăcut întotdeauna, dar probabil asta avea de-a face cu un domn căruia îi plăcea (prea) tare, fiindcă acum sunt fan – al trupei, fireşte – şi între timp am şi fost la două dintre concertele lor, unul la Lisabona, în 2009, şi unul la Bucureşti, anul trecut. Şi am şi tricouri oficiale, ăla cu pudelul şi ăla cu Just a little bitch – asta ca să punem lucrurile într-o perspectivă corectă :D

De atunci, Till şi gaşca n-au stat degeaba, ba chiar au făcut o colecţie de bunăciunile bunăciunilor, culese de pe diverse apariţii discografice ale trupei în perioada 1995-2011, compilaţie ce urmează a fi lansată oficial pe 2 decembrie şi a cărei copertă arată cam aşa:

E, cu ocazia asta, băieţii rock dansatori s-au dat în bărci pe-o plajă de zici că-s cel puţin o nouă generaţie de Beach Boys dacă vezi videoclipul fără sunet şi mai ales până îi apucă efectele pirotehnice, ca de obicei.

Amuzant, videclipul piesei care vorbeşte despre ţara mea mea şi plaja mea, a fost filmat în California, pe plaja Sycamore :D

Destest shoppingul, dar îmi plac în mod special pantofii şi accesoriile, motiv pentru care, când mă întâlnesc pe stradă cu o vitrină ce expune una sau alta, dacă am şi răgaz, intru.

Sunt într-o perioadă în care cochetez cu accesoriile roşii, poate fiincă vine Crăciunul, sau naiba ştie de ce, asta e pata mea recentă în materie de zdrăngănele aşa că intru în magazinele de profil, curioasă ca o pisică. Aşa am făcut şi săptămâna trecută, la Meli Melo-ul din Romană.

Cum ai intrat, o duduie “sare” pe tine: Vă putem ajuta cu ceva?! de te-ntrebi dacă nu cumva pari lipsită de vedere. Faci semn că nu, n-are cu ce. Dar ea insistă să ciripească despre promoţia la poşete, vrei nu vrei, deşi e clar că n-o bagi în seamă. Imediat ce a tăcut prima vânzătoare, am fost luată în primire de a doua, cu acelaşi text. Prima a dat să facă un gest de “stai, că p-asta am stresat-o eu!” dar degeaba, fata de la casă avea de spus o poezie şi nu avea de gând să renunţe. I-am făcut şi ei acelaşi semn din cap, că nu, deja sâcâită.

Am văzut, în fine, o cordelută ce părea în regulă, am probat-o, nu mi-a plăcut cum vine, am pus-o la loc. Fiindcă n-avea un sistem de prindere, ca celelalte, a căzut, antrenând, în cădere, încă ceva. M-am aplecat, le-am ridicat, am pus clama la loc, am vrut să pun şi cordeluţa la loc. Al naibii accesoriu, însă, nu voia să stea locului, aşa că a mai cazut odată. Iar m-am aplecat, iar am vrut s-o pun la loc, iar n-a stat. Sătulă de genuflexiuni, o chem pe prima “amabilă”, îi spun că aia nu sta la loc şi-o rog să se ocupe.

Dîra oftează adânc, îşi dă ochii peste cap, ia în silă accesoriul şi spune uşor răstit: Da’ ce-i atât de greu?! Nu i-am răspuns, am lăsat-o cu genuflexiunile.

Totuşi, fetele alea sunt puse acolo şi pentru alt motiv în afară de a-şi enerva clienţii cu insuportabila lor amabilitate?! Fiindcă, deşi există şi excepţii notabile, în general, vânzătoarele (nu numai de la MM) au prostul obicei de a se strâmba când le atingi marfa, nu le place să reaşeze nimic şi vai de tine dacă le deranjezi tunuleţul de tricouri sau întrebi, timid, “Da’ 37 nu aveţi?!” deşi, de cele mai multe ori, răspunsul, dacă e vreunul, sună cam aşa: “Numai ce este expus!”.

Când o să învăţăm, oare, că shoppingul, în sine, trebuie să fie o experienţă suficient de plăcută ca să nu te simţi aiurea, la final de zi, când ajungi acasă şi descoperi că ai cumpărat şapte cămăşi albe deşi mai aveai în sifonier 20?!

Azi a fost minunat afară, nici prea rece, dar nici prea cald, cât să-ţi vină cheful de-o hoinăreală prin oraş şi de un vin fiert după, ceea ce am şi prestat, în compania unui om aşa de fain c-a reuşit să-mi facă ziua încă şi mai bună decât era deja!

Aşa am ajuns în Centrul Vechi, cu trecere pe la toate măsuţele înşirate într-un aşa-zis târg de… de ceva, nu ştiu cum să-l denumesc, fiindcă majoritatea produselor sunt fie dulciuri de sorginte necunoscută, fie bijuterii cu muuult prea multe pietricele pentru gustul meu, tricotaje Made în China, papuci şi căciuli cu blană artificială.

După sesiunea de “non-shopping”, ne-am oprit în St Patrick, unul dintre puţinele locuri din Centrul Vechi în care atmosfera, berea şi mâncarea şi-au păstrat calitatea de la deschidere şi până în zilele noastre şi unde se găseşte Kilkenny, una dintre foarte puţinele beri al cărui gust sunt în stare să-l recunosc.

N-a reuşit să-mi strice zen-ul nici măcar chelnerul care şi-a însuşit cu un “Mersi” bacşişul care trecea bine peste cele zece procente clasice, fără nici un gest de a-mi da restul, fiindcă de obicei nu-i aşa acolo iar bread pudding a fost la fel de bună ca în alte dăţi. Şi nici taximetristul care a făcut un ocol destul de serios ca să mă ducă spre casă şi care încerca să-mi explice că “ce mare lucru înseamnă un leu cinzeci în plus” de era să-l trag pe dreapta! Pe banii mei, stimabile, mă distrez doar eu! Şi, când e cazul, invitaţii mei!

Mare şi plăcută surpriză, însă, un ziar dedicat Centrului Vechi oferit, gratuit, de mai mulţi tineri cu alură de Gavroche, deşi un pic trecuţi de vârsta eroului lui Hugo. Fără să fie agresivi dar şi fără să-ţi întindă, ca automatul, bucata de hârtie fără să zică nimic. Mi-a plăcut mult şi conţinutul, foarte armonizat cu Centrul Vechi, titlul publicaţiei. Astfel, capul de ziar e cu Nelu Ploieşteanu – “poveştile unui vechi lăutar din centru”, iar interviul, pe două pagini, e chiar plăcut la citit.

Am mai găsit informaţii despre The Manhattan Transfer, party-urile care au loc în Centrul Vechi în weekendul ăsta dar şi că e concert VH2 în Hard Rock Cafe mâine, chestii despre Future Sounds Festival, o cronică de teatru, una de film şi una de restaurant, detalii despre concertul Jane Birkin, interviu cu Dorel Vişan, un articol despre câinii fără stăpân, povesta Hanului Kretzulescu,  o cronică de restaurant şi un editorial scris de amicul Copolovici.

A fost o surpriză cât de poate de plăcută, cu atât mai mult cu cât editorul acestei publicaţii e tabloidul Ring de la care n-aş fi asteptat un produs media care sa-mi placă!