Zilele trecute mi-am făcut ordine în baie printre flacoane și borcane și sticle și tot felul de recipiente cu tot felul de pomezi și chestii menite să mă ajute să trișez un pic la ani. Am ajuns la concluzia că mai mult cumpăr decât folosesc – adică sunt multe începute, puține terminate. Dar tentația e maaareeeee!

De fapt, dacă chiar vreți să știți, mi s-au terminat doar vreo patru-cinci produse: crema de curățat fața fără săpun, fiindcă nu mi se pare că cei de la Farmec au scos ceva cu aceeași destinație și cu care tenul meu să se înțeleagă mai bine, CC Cream-ul, tot de la ei, ăla cu caise, datorită căruia aproape am uitat de fondul de ten, dermatograf, mascara. Și, desigur, chestiile curente, șampon, gel de duș, tratamente pentru păr.. am un coș de rafie în care le țin!

Campania asta a devenit una dintre preferatele mele, și mă bucur că am fost inclusă fiindcă mi-a dat ocazia să cunosc oameni noi și să pricep și mai bine cât de important e să nu accepți eventualele limite pe care vârsta (mai) înaintată ți le pune ci mai ales să cauți oportunitățile aceleiași vârste și să profiți de ele.

Aș fi putut avea cel mai bun exemplu, tata, care, după ce a ieșit la pensie, o viață petrecută la catedră, a devenit încă și mai ocupat toată ziua și, la 70+ de ani s-a apucat să facă o casă și nu e niciodată cu adevărat conștient câți ani are… poate doar când mai are probleme cu sănătatea, așa, ca un reminder!

Se vorbește mult despre conținutul pe care brandurile ar trebui să-l producă, aproape ca o mantră, la fiecare conferință, la fiecare eveniment, la colțuri, în revistele online de marcomm, pe bloguri, peste tot! Se vorbește mult, dar se face puțin, în realitate. În fine, pe plaiurile mioritice, că afară se face, și se face mult și bine.

Eu cred în povești, cred în branded journalism, ca o soluție inclusiv practică, dacă vreți, la întâlnirea brandului cu publicul nu prin oferte țipate isteric prin reclame TV, ci printr-o formulă care să aibă sens și pentru unii și pentru alții.

Îmi place mult Humans of New York, e unul dintre proiectele mele editoriale favorite în lumea asta. Pentru imagini, pentru poveștile care le însoțesc dar și pentru comentariile comunității pe care HONY o are: aproape 16 milioane de fani din toată lumea. De multe ori, poveștile HONY inspiră la relatarea unor experiențe personale și, de cele mai multe ori, comentariile sunt pozitive, de încurajare și apreciere față de personajele alese de Brandon.

Până să-l întâlnesc, pe Florin îl știam din pozele și poveștile lui S. De cunoscut l-am cunoscut la Sibiu, la final de Ciclaton, la o masă unde a consumat o grămadă de cafea și multe deserturi – nu știu unde-au intrat, jur!
Fumează mult, glumește mult, biciclește mult, trăiește mult. Și intens. Detestă rutina și fuge de ea. La propriu, fie pe role, mai rar, acum, fie, mai ales, pe bicicletă. Și e trecut de prima tinerețe, ba, dacă te uiți, chiar și superficial, și vezi câte fire albe are în barbă, ai zice că și a doua e pe ducă. Asta nu l-a împiedicat, după ce a trecut de 50, să preia un business și să ducă dincolo de pasiune un hobby mai vechi.

La finele lui septembrie, la mine în bloc umblau zvonuri că RADET-ul ne lasă fără apă caldă și căldură. Fiindcă nu erau plătite facturi multe în urmă, ba se pare că cineva de la administrație și-a și însușit niște bani – și nu puțini. Vorbim de o datorie de vreo câteva sute de mii de lei. Plus penalizările. În total, aproape de milion – da, e un bloc mare, sunt vreo sase sute de apartamente.

Ce-i drept, apa era închisă, dar am tot speram că alta e cauza, vreo țeavă spartă, vreo lucrare mai mare, ceva. Altceva. De câteva ori pe zi deschideam robinetul cu apă caldă… pauză! Și pauză o să fie, și cu apa caldă, și cu căldura.

Pe doamna S. am cunoscut-o acum mulți ani, când i-am cumpărat apartamentul în care stau și azi. A plecat din bloc pentru a se muta cu fiica, ginerele și copilul acestora, dar a revenit, vreo doi ani mai târziu, cumpărând, la rândul ei, un alt apartament la același etaj.

???Prea nu aveam nimic de făcut în casa aia!???, povestea. ???Și pe urmă îmi era și dor de fete???.
???Fetele??? sunt ???babele mele???, de care am mai tot povestit aici și acum sunt trecute binișor de 80 de ani, ceea ce o face pe doamna S. o junioară în comparație cu ele, căci ???prefixul??? ei începe doar cu 6.

Imaginea asta e genul care te bântuie, care-ți dă fiori reci și, pe cei mai slabi, îi face instant să lăcrimeze. A luat Pullitzerul în 1994, a fost pe coperta sau în paginile a mii de ziare și reviste, la televiziuni, s-a vorbit pe larg de ea peste tot și încă se mai vorbește. Și pe drept cuvânt! A ilustrat mai bine, mai dureros și mai crud decât oricare alta situația cruntă din Sudan.

Ieri ar fi fost aniversarea bunica-mii și, chiar dacă, în fapt, ziua n-a fost dintre cele pe care le-aș repeta neapărat, pe seară, când mailurile s-au mai liniștit, internetul a fost reparat, stomacul calmat și un pahar cu vin a apărut pe măsuța de lângă canapea, mi-am găsit tihna necesară pentru a asculta unul dintre cântecele ei preferate, La vie en rose.

Și până la urmă a fost o zi bună, în felul ei, că pe seară au venit și niște poze cu pădurea nebună de la munte, pe care n-am apucat s-o văd decât așa, fotografiată, anul ăsta. Dar am zâmbit, oricum ar fi.
Și-am adăugat asta la momentele mele, că așa m-a învățat bunică-mea, să am mereu o colecție de lucruri mici care mă fac să zâmbesc.
Prin urmare, dau din casă!

Au apărut de câteva zile, mai ales în presa britanică, și au fost (desigur!) preluate și la noi, informații în care WHO (Organizația Mondială a Sănătății) e citată cu declarații de tipul ???hotdog-ul e cancerigen???. Șoc și groază!
De curiozitate, dar și pentru că e de bun simț să te informezi de la sursă, nu din presa tabloidă, am intrat pe site-ul WHO și am aflat ce vă zic si vouă mai jos.