A fost – încă e – o perioadă foarte aglomerată pentru mine, chiar un pic mai mult decât mă așteptam. Nu mă plâng, e bine când ai de lucru și îți place ceea ce faci, doar că, iată, fix în lună aniversară, blogul a fost un pic văduvit de atenția și timpul meu. Sper să nu mai fie!

Tocmai de-asta, o să anunț mai jos câștigătorii seriei de concursuri organizate aici cu ocazia aniversării de cinci ani. E o tradiție să ofer daruri cititorilor cu această ocazie și am făcut-o în fiecare an, ca o mulțumire pentru timpul pe care îl acordă parcurerii rândurilor de printre rânduri. Și un ultim dar, vedeți mai jos despre ce e vorba!

Când ești freelancer (toată lumea crede că) poți să-ți faci programul după propriul tău plac și fiecare zi e, mai mult sau mai puțin, un fel de dolce far niente. Te trezesti, o arzi pe net, mai muncești un pic, ieși la o plimbare, o mai arzi un pic pe net, mai trimiți un mail, mai citești o carte, ieși la o bere (moka, desigur, că ești și blogger), vii acasă, dormi până târziu a doua zi. Și nu e așa. Oh, de fapt nu e deloc așa, fiindcă freelancerul, practic, nu prea pleacă acasă când se termină programul fiindcă el nu are un program care să se termine!

Prin urmare, abia aștept perioada relaxată a sărbătorilor de iarnă să lenevesc pe canapea ca o pisică, cu cărți și filme. Sigur că o să fie și latopul pe-acolo, sigur că o să mai și lucrez una-alta, dar tot urmează câteva zile fără termene limită. Și multe filme tematice, chiar și Home Alone, orice îmi dă un reset și mă pregătește pentru anul care vine!

Mereu m-am gândit că, de fapt, plăcerea de a dărui nu este, cu adevărat, o formă de generozitate ci un soi de mic egoism. Știu, nu sună prea măgulitor, dar e atât de fain să faci bucurii celor de care îți pasă! Și nu e neapărat nevoie să fie ceva cu super valoare ci și lucruri simbolice, cele care îți arată că te-ai gândit la dăruit și că îți pasă, că ai vrut să-i faci o bucurie.

Și, da, îmi place să fac daruri prietenilor, inclusiv pentru că mă bucură și pe mine bucuria lor.

S-a răspândit azi pe net textul de la Casa Jurnalistului despre afacerea ȘincaiLeaks  – foarte mișto titlu, apropo – liceul din Cluj-Napoca unde elevii au făcut un grup pe FB în care postau meme-uri cu profii lor, iar profesorii au aflat, s-a lăsat cu anchete, note scăzute la purtare și un scandal care a rămas în memoria colectivă.

În vară, la TNRS, Bogdan Georgescu punea în scenă Antisocial, o piesă care tratează fix acest subiect. N-am apucat s-o văd, abia acum, pe 14, la ARCUB, în București, dar știu despre ce e vorba, cum e făcută și mai știu că până va (re)veni în București, va fi parcurs, în turneu, 20 de orașe din țară.

Spectacolul durează cam o oră și a fost urmat, peste tot, de o dezbatere despre relația părinți-elevi-profesori-sistem moderată de Vlad Tăușance. S-au adunat astfel o seamă de păreri, trimise apoi bloggerilor și presei și despre care, iată, n-am găsit răgaz de scris decât acum.

Cu cât e evervescența cu beculețe și hărmălaie mai mare, cu atât aș vrea liniște și tihnă în perioada sărbătorilor! Când încerci să ajungi în Piața bucureșteană de Crăciun și te împiedici de mulțimea de căscați de n-ai pe unde să te strecori, ți se ia aproape de tot, la fel când asculți a 165763746-a oară vreun colind american.

Și, cu toate astea, când hărmălaia se liniștește și îmi recapăt orașul, când e ordine și curățenie în casă, scot decorațiunile de iarnă iar mirosul de cozonac și pâine de casă dau buzna în sufragerie… îmi place Crăciunul! Și, desigur, mai sunt și cadourile!

Zilele trecute am fost la un eveniment cu ștaif al industriei în care cu drag îmi fac veacul. Mă rog, nici eu, nici industria – în formula ei autohtonă – nu avem chiar așa mare vechime, dar ăștia 14 ani care au trecut de când fac comunicare nu-s chiar puțini!

Problema e că îmi vine să zic niște chestii deranjante – știu! – și după aia mă gândesc că poate ar trebui să văd lucrurile bune, deh, ca în PR, și după aia îmi spun că poate totuși ar trebui să nu tac fiindcă, na, zicem că vrem schimbare, nu?

Și, vorba reclamei, nu mă pot abține! Prin urmare, trei chestii care m-au scos din săritele mele și asupra cărora poate se cuvine un moment (sau poate mai multe) de reflecție.

Știți deja istoria acestui festival de daruri pentru cititori, e a patra ediție deja, și reprezintă felul meu de a vă mulțumi că citiți printre rânduri: fără voi, blogul ăsta n-ar avea sens!
Anul ăsta ideea de rânduri m-a dus cu gândul la portativ – că sunt cinci ani de când am blogul – iar acesta a venit, firesc, cu o reiterare a unui principiu valabil atât în viața profesională cât și în cea personală: Tonul face muzica. Prin urmare, primul dar din seria 2015 trebuia să fie ceva legat de muzică! Și chiar e!

Am citit și eu azi, ca toată lumea, ce-a scris Tolontan, discuția cu medicii de la Spitalul de Arși și ???marea dezvăluire???: avem infectii nosocomiale (intraspitalicești), ele sunt multe, felurile, rezistente la posibile tratamente și, să vezi chestie!, omoară chiar și pe cei mai puțin grav decât au fost supraviețuitorii din Colectiv. Si, ce să mai vezi?, omorau și înainte!

Așa că mai subțire cu eroii pe scări, vă rog. Pentru mine un medic care vorbește, chiar și sub protecția anonimatului, în ceasul 120, nu e erou. E doar un (alt) laș care a tăcut comod până acum. Pentru că au murit oameni și până acum din pricina blestematelor de nosocomiale și medicul cu pricina, sau alții, toți, nu doar că n-au ieșit să strige că le mor pacienții cu zile (și) din motivul ăsta, ba au mai și băgat sub preș raportarea infecțiilor respective – scrie Mixich aici (urmați și linkurile din statusul lui) că asta e o practică frecventă.

Când am lansat blogul am avut emoții. Mari. Mi se părea că pornesc pe un drum din care nu mă mai pot întoarce. Că, odată ce mi-am pus numele acolo, la vedere, treaba asta mă obligă să livrez tot timpul, și doar texte de care să nu mă jenez vreodată. Încă mai cred asta, deși, din cele aproape 1800 publicate în ăștia cinci ani, probabil că acum tot aș mai găsi câte ceva de editat la multe dintre ele.

Zilele trecute mi-am făcut ordine în baie printre flacoane și borcane și sticle și tot felul de recipiente cu tot felul de pomezi și chestii menite să mă ajute să trișez un pic la ani. Am ajuns la concluzia că mai mult cumpăr decât folosesc – adică sunt multe începute, puține terminate. Dar tentația e maaareeeee!

De fapt, dacă chiar vreți să știți, mi s-au terminat doar vreo patru-cinci produse: crema de curățat fața fără săpun, fiindcă nu mi se pare că cei de la Farmec au scos ceva cu aceeași destinație și cu care tenul meu să se înțeleagă mai bine, CC Cream-ul, tot de la ei, ăla cu caise, datorită căruia aproape am uitat de fondul de ten, dermatograf, mascara. Și, desigur, chestiile curente, șampon, gel de duș, tratamente pentru păr.. am un coș de rafie în care le țin!