Pentru mine, orice film cu semnătura lui Tarantino vine la pachet cu niște așteptări mari. Îi ador umorul și cinismul, ideile, risipa de vopsea roșie, grăuntele de țicneală care te fac să-i urmărești filmele, iar și iar, fără să te plictisești.
Am văzut The Hateful Eight aseară, la invitația Forum Film și nu gasesc nici un motiv pentru care cineva să nu-l vadă, mai ales dacă regizorul e printre preferații săi. Pe mine, una, nu m-a dezamăgit, dar, ca să fiu onestă, nici nu ajunge în Top 3-ul personal cu filmele lui Tarantino. Sau, cum zice The Guardian, hard to hate but tough to love.
De la bun început mi-a plăcut distribuția. Sigur că sunt subiectivă, dar Samuel Jackson a fost mereu printre preferații mei și e primul chip pe care-l vezi în film. Joacă impecabil și n-ai ce să-i reproșezi, e neobosit. O surpriză plăcută s-a dovedit a fi Kurt Russel pe care, până acum, nu dădeam prea mulți bani. Ei bine, în rolul John Ruth e alt actor, nene, de-ți și pare rău că până acum n-a dat de vreun regizor care să-l distribuie în vreun rol cu greutate. Sau poate îi trebuia o vârstă ca să ajungă să construiască asemenea personaj, naiba știe!, dar a fost aproape o revelație!
Jennifer Jason Leigh îmi e, nu știu de ce, antipatică. Dar în Hateful Eight are o partitură impecabilă pe care o interpretează la fel. De Tim Roth nu zic mai nimic, decât că e în film. E suficient, dacă înțelegeți ce zic. La fel și Bruce Dern. Absolut nimic de reproșat. Nu că la ceilalți ar fi – să ne înțelegem.
Pe scurt, opt personaje și ceva în căutarea unui adăpost, pe care-l găsesc cu toții la Minnie’s Haberdashery (și ce tare mi-a plăcut cuvântul ăsta, zău!), unde doar unii sunt ce par, doar că nu știm care, iar Minnie lipsește.
Wyoming, după războiul civil. O cabană la mama naibiului. O singură cameră uriașă în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Un negru și mai mulți albi. O femeie și mai mulți bărbați. Un mexican și mai mulți americani. Multe arme. Toți și toate sunt blocați acolo de viscol. Iar tensiunea se acumulează… Și se acumulează. Pe îndelete, Tarantino țese o pânză lipicioasă cu poveștile și replicile fiecărui personaj, una în care te prinzi… dar și de care te prinzi, însă, înainte de final, care rămâne, astfel fără o miză precisă – și asta, alături de durată (trei ore), ar fi ceea ce am de reproșat. Și, desigur, unele momente care, dacă erau tăiate, nu cred că ar fi dăunat nimănui, nici măcar filmului.
Peisaje hibernale. I get it. Isus costeliv. I get it. Șase cai frumoși. I get it. Mergem prin viscol. Mult. Prin pădure. Pe drum. I get it. Femeia rea care și-o ia peste bot. I get it. Cafea. I get it. Ușa. I geeeeet it! Iar lista ar putea continua.
Ce mi-a mai plăcut?
Că muzica e un alt personaj. Unul la fel de bine construit ca toate celelalte, parte integrantă, cu momentele ei. Moricone a făcut ce-a făcut și a potrivit-o iar! Dar nu oricum ci bine de tot! Nu e de mirare că a luat un Golden Globe pentru asta.
Că apare și Tarantino… O să vedeți voi cum.
Că mai apare cineva. Puf!
Că regizorul a zis că vrea să scrie și piesa The Hateful Eight.
Una peste alta, e un film de Tarantino, deci oricum de văzut pentru fani și profani. Și, da, o să vă placă. Avem aici, la Sorana (bun revenit la scris, doamnă!), și o altă abordare. Poate că văzut în cheia asta merită să-l revăd. Mă rog, vorbesc prostii. Oricum o să-l revăd!
Iată și trailerul:
Bonus:
Începutul filmului ca bandă desenată. Fără spoilere.
Cum își descrie Tarantino personajele (cu umor).
Site-ul filmului.
Mie mi- a placut si walter goggins, un actor pe.gustul meu. L- am vazyt in ” justified” si de atunci am ramas impresionata de stilul lui actoricesc. Dar na, mie imi plac filmele care se concentreaza pe personajul.negativ si ii dau o tenta umana de nu stii daca sa il urasti sau nu ( ma refer la justified). T.h.8 este un.film alla taratino deci mi a placut.