Săptămâna trecută mi-am pus rochia de prințesă și am participat la Gala prin care Fundația Vodafone a aniversat 17 ani în România. Și cum altfel s-o facă decât prin a-și onora și premia  partenerii, instituții și organizații non-guvernamentale, sau, mai pe scurt spus, Oameni care au înțeles ce înseamnă cu adevărat să te implici pentru a reda speranțe.

Primesc, anual, câteva comunicate din partea lor, le-am parcurs și rapoartele de activitate în ultimii ani, așa că mi se părea că sunt, cumva, la curent, cu activitatea lor de făcut bine. Cu toate astea, când sunt strânse și prezentate, alături de beneficiari și cei care s-au implicat pentru a face lucrurile mai bune, sentimentul e ușor copleșitor.

Oare există pe lumea asta doamne și domnișoare care se trezesc dimineața și părul lor e disciplinat și mătăsos de parcă fix atunci ar fi ieșit pe ușa coaforului? Ca-n filme, așa, în cadrele alea în care Ea doarme cu un zâmbet fericit pe mutră, iar părul e milimetric aranjat pe pernă, ca un halou strălucitor? E, dacă există, le invidiez rău pentru că trec liniștite prin viața lor care are numai ???good hair days???!

În afară de cazul în care l-am întins în ziua respectivă și seara, înainte de culcare, îl prind în vârful capului, părul meu nu stă nicicum dimineața. Uneori nici la prânz, ba chiar nici seara!

Îmi place să cred despre mine că sunt făcută dintr-un material care, cu timpul, și cu încercările prin care m-a trecut viața până acum, a devenit dur. Cel puțin pe exterior. Iar când apare vreo criză mă ajută să-mi țin toate mințile la îndemână și să rezolv ce e de rezolvat. Și să nu plâng, ca dacă las emoțiile să mă năpădească se topește învelișul dur și eficient.

Dar azi… Azi tata a trecut de un hop destul de înalt, medical vorbind, cu complicații cu tot, și la un moment dat am avut nevoie, urgent, de un dispozitiv medical special. Am scris pe FB ce am nevoie și că e urgent, poate vedea cineva. Era trecut de șase, la magazinele de aparatură medicală închide la cinci, se pare, internetul nu-mi oferea decât vreo câteva rezultate în română pentru produsul respectiv și, între timp, la spital, nu era bine.

Pentru mine, empatia e una din valorile pe care încerc să le cultiv fiindcă, într-o pornire aproape egoistă, dacă vreți, mi se pare că atunci când mă pun în locul celor cu care interacționez (chiar și în situații conflictuale), înțeleg mai bine realitatea (lor) și, prin urmare, reacționez și iau decizii mai bune.

Tocmai din acest motiv, n-aș fi putut rata întâlnirea Creative Mornings de septembrie, care a avut-o ca invitată pe Leslie Hawke iar ca subiect tocmai empatia!

Zilele trecute, o tânără a anunțat pe FB că plănuiește să-și încheie socotelile cu lumea. Mulți dintre cei care o cunoșteau – virtual sau nu – s-au agitat, au încercat să ajungă la ea, i-au scris mesaje încurajatoare. Fata a luat, până la urmă, niște pastile, dar a fost găsită în timp util, dusă la spital, salvată.

Totuși, dincolo de mesajele de încurajare, au fost și foarte multe reacții deplasate de genul ???Dacă munceai, nu mai aveai timp de asemenea prostii??? sau ???Vrei a-ți șantajezi părinții să-ți dea bani??? șamd. Toate, de-o răutate și lipsă totală de empatie. Sau omenie. Sau un pic de înțelegere.

Problema pierderii locului de muncă și dificultatea de a găsi unul nou când nu mai ești chiar tânăr nu există doar pentru cei aflați în poziții mai îndepărtate de vârful companiilor ci și la top management. Și tocmai despre asta, viziuni și perspective, am discutat cu Mădălina Uceanu, Managing Partner la Career Advisor, care se ocupa cu recrutare mai ales pentru pozitii de top.

Am ieșit în oraș fiecare dintre zilele acestui final de săptămână aniversar pentru București și mi-a plăcut ce-am văzut, mi-a plăcut energia bună pe care am simțit-o pe străzi. Aseară, la proiecțiile pe Casa Poporului, am avut senzația că sunt acasă, dar într-un București mai cool, un oraș ???ca afară???.

De fiecare dată când văd un șotron desenat cu creta pe asfalt nu mă pot abține și refac ordinea pașilor țopăiți din copilărie. Și, uneori, în my secret life, mă joc cu plastilină și creioane colorate. În ciuda faptului că n-am nici un pic de talent la desen sau modelat. Chiar dacă am făcut un curs în sensul ăsta. Compensez, să zicem, cu imaginație – din aia am destulă!

Dar tot mi se pare că prea adesea uit că am fost cândva copil, uit de curajul ăla pe care îl ai când nu-ți vin instant în cap toate scenariile cu ce poate să se întâmple dacă faci vreo boacănă sau nici măcar! Cam ca fetița asta de mai jos, care a auzit un domn cântând în metroul newyorkez și a făcut cel mai firesc (nu?) lucru: s-a apucat să danseze. Și i-a molipsit și pe alții. Adulți.

La Anonimul, anul ăsta, am fost plăcut surprinsă de schimbările din Green Village. Imperceptibile, pe ici, pe colo, dar extrem de evidente în zona de atitudine a angajaților. Am remarcat asta din prima seară, la restaurant, când tot personalul de acolo era de-o amabilitate deschisă și onestă pe care n-am mai găsit-o în multe locuri din țară sau de-afară. M-am întrebat cine îi școlește – era evident că au trecut măcar printr-un training – și, câteva zile mai târziu, aveam să asist la un astfel de moment. În orele în care clienții erau pe la vizionări ori pe terasă, la piscină, o femeie subțire, brunetă, îi strânsese pe cei aproximativ 30 de angajați ai restaurantului și le explica cum trebuie să fie lucrurile.

Am cunoscut-o și am stat un pic la povești și, din vorbă în vorbă, discutând despre schimbările din Green Village, mi-a zis că, de fapt, ar trebui să vorbesc cu Dragoș Anastasiu, cel care a cumpărat întregul complex. Și pe drept cuvânt, fiindcă planurile lui sunt fascinante. Dar nu mă credeți pe cuvânt, mai bine citiți interviul! Cu puțintică răbdare, fiindcă e lung!

Via Petreanu am aflat că avem o strategie cu privire la imigrație și că strategia are și niște obiective! Parol, dacă nu mă credeți, sunt uite-aici, pe site-ul guvernului!
Dar nu totala inadecvare a declarațiilor și strategiei bramburite în ceea ce privește politica externă a României ar fi necazul de care scriu de data asta ci imaginea folosită de onor guvernul țărișoarei pentru a ilustra problema refugiaților, adică asta de mai jos: