E momentul acela din an în care la Cluj pregătirile pentru Festivalul Internaţional de Film de Comedie – Comedy Cluj – au intrat pe ultima sută de metri, fiindcă vineri se dă startul ediţiei cu numărul cinci! Voi fi acolo, din nou!, să râd la filme şi să mă bucur că festivalul ăsta creşte şi creşte frumos!

Prin urmare, vineri seara ne vedem la Cinema “Florin Piersic” pentru gala de deschidere şi premiera ultimului film în care joacă James Gandolfini, intitulat – ce ironie tristă! – Enough Said, şi în care parteneră îi este Julia Louis-Dreyfus, pe care cu siguranţă o ştiţi măcar ca Elaine din Seinfeld. Este un film despre relaţii şi problemele lor, încredere şi prejudecăţi şi, pentru că face parte din competiţie, va seta aşteptări destul de mari şi de la celelalte filme!

Dar ce se mai întâmplă în cele zece zile de Comedy Cluj?!

Vreau s-ajung la festivalul Plai de vreo trei-patru ani, dar abia anul ăsta am reuşit. Şi mi-a plăcut, din multe motive, de la faptul că e o energie buna printre voluntari, că locul e mişto, că am dansat, la şi după concerte cum n-o mai făcusem de ceva vreme (deja!), până la toată atmosfera din incinta muzeului, gazde, vizitatori, artişti… în afară de vreo două dudui pe tocuri şi un câine mic care avea fustă de voal (pe cuvântul meu că avea fustă! am şi martori!), nimic n-a intervenit să strice zenul de (pe) Plai.

Ok, bine, au fost nişte grade Celsius în minus şi nişte ploaie în plus. Şi poate că şi scena mică ar fi putut să fie exploatată mai mult şi mai bine, în beneficiul spectatorilor, fireşte. Dar în rest… chiar a fost ok! Şi să vreau să le reproşez chestii şi nu prea am ce fără să fiu exagerată şi fără să ţin cont că acest festival este realizat în întregime din munca şi energia unor voluntari!

Aţi fost vreodată la un eveniment artistic  în care voi, spectatorii, să fiţi aplaudaţi, să vi se mulţumească pentru că existaţi, pentru că vă place ce vedeţi, pentru că sunteţi acolo? Nici eu. Până aseară.

E acea vreme din an în care se întâmplă Ideo Ides, Festivalul Naţional de Teatru Tânăr de la Alexandria, aflat la cea de a opta ediţie. Sunt a treia oară aici şi tot a treia oară la festivitatea lor de deschidere, un spectacol în sine, cu atât de multe emoţii bune, şi pe scenă şi în sală, încât toată treaba devine greu de descris în cuvinte care să aibă puterea de a transmite aceste emoţii la fel de intens ca atunci când le trăieşti.

Azi dimineaţă, deja la Sibiu, vorbeam cu Mădălina despre spectacolul de aseară – Continu (Sasha Waltz) – iar ea remarca, oarecum surprinsă: “Dar ai văzut că nu s-a auzit nici un telefon în timpul spectacolului?”

E drept. Nu s-a auzit nici un telefon. Şi, dacă mă gândesc un pic mai bine, nici la proiecţiile TIFF nu prea s-au auzit telefoane sunând. Şi e bine că e aşa. Nu e bine, totuşi, că ne miră normalitatea.

Gata, a început! După nouă ore şi jumătate de mers cu trenul, regulamentar, şi încă una de întârziere, am ajuns, în fine, la Cluj, într-o cameră elegantă de hotel unde am desfăcut “şifonierul” pe care l-am cărat de la Bucureşti, după care am fugit la cartierul general: Casa Tiff.

M-am pus la punct cu programul, m-am văzut cu unii dinre cei care s-au grăbit să prindă a 12-a ediţie a Festivalului chiar din prima zi, am răsfoit filmele, am băut cafelele… dar nu e suficientă cofeină în sistemul meu pentru ca să pot intra la un film fără teama de a adormi, aşa că am hălăduit prin oraş şi am documentat nişte viitoare interviuri de pe tableta MyTab – vă povestesc despre ea când mă întorc acasă.

Pe Horaţiu Dan l-am cunoscut anul trecut, la Comedy Cluj. Ştiam că şeful (deşi nu-i place să i se spună aşa!) festivalului e foarte tânăr spre tânăr, numai 25 de ani, ştiam că vine dintr-o familie cu largheţe financiară de top Forbes şi cu un părinte – Sorin Dan – care e unul dintre oamenii de afaceri cunoscuţi ai Clujului.

Vă imaginaţi că prejudecăţile mi-au dictat să mă aştept la un puşti de bani gata, o “beizadea”, cum li se mai zice, îmbrăcat şi frezat după ultima modă – oricare ar fi aia! – şi cu atitudine belicoasa de şmecher. În schimb, spre plăcuta mea surprindere, am întâlnit un tânăr domn ponderat, politicos şi foarte… normal! Iar anul ăsta am stat niţel de vorbă, curioasă să văd – vă zic onest! – până unde e normalitate şi de unde începe PR-ul şi brandingul personal, fiindcă mi se părea aşa, un pic prea fain ca să fie adevărat! Am descoperit, însă, că e pe bune!

Mereu mi-am ordonat mai uşor mintea scriind. Dacă am multe de făcut, scriu To Do list, dacă sunt supărată pe cineva, îi scriu o scrisoare (şi n-o trimit, de cele mai multe ori!), dacă am de luat o decizie împart foaia în două coloana, una Pro şi una Contra, în fine, dacă mi se răzvrătesc gândurile, scriu într-un jurnal. Mă rog, scriam, că de când cu blogul, nu mai am vreme (şi) de asta. Dar scrisul e terapeutic, mereu am susţinut asta.

Ieri dimineaţă, de la 10 (!!!), în cadrul Comedy Cluj, am văzut un film care, din motive ce-mi scapă, că nu e vreo capodoperă, m-a făcut să mă smiorcăi. Da’ aşa, enervant de rău, că aş fi vrut să mă abţin, şi cu cât încercam mai tare asta, cu atât era mai dramatică situaţia! Îmi mijise chiar şi un colţ de zâmbet autoironic, pe motiv de lipsă de şerveţele, aşa că până la urmă a rezultat un fel de râsu-plânsu’, foarte în spiritul filmului, dacă mă gândesc mai bine, că el se cheamă L’Age de raison, adică Vârsta înţelepciunii.

Cum stăteam eu la discuţii cu Beşliul la Casa Tiff, despre Chameleon – animal, siglă şi ziar de festival*! – şi despre alte festivalisme de la Comedy Cluj, am observat cum ne dădea târcoale o jivină mică, blondă şi păroasă, aparţinătoare a familiei felidelor, subspecia Catus Cinematograficus.

Fiindcă îmi e foarte dor de Catus Casnicus aka Domnul Sony, prietenul vostru, am încercat să iniţiez o conversaţie cu pisoiul în cauză, doar că acesta a reacţionat cu, pardon!, fundul la pis pis, fiind, însă, mult mai interesat de stat la pozat. Adică atunci când am scos telefonul să-i fac poze, ţuşti la prim plan, c-o labă ridicată, de parcă se aştepta să mă aplec şi să i-o sărut sau aşa ceva! Şi, pentru că a fost obraznic, i-am pus câteva vorbe în… bot lui Tiffuţ, că aşa îl cheamă!

E lucru ştiut că cinematografia autohtonă se uită încă în urmă, spre comunism, şi că o bună bucată de vreme a făcut asta cu un soi de mânie: până mai deunăzi, privirea aruncată către vremurile de tristă amintire era plină de durere, frustrări sau acuzaţii, totul era o dramă nesfârşită. De câţiva ani, lucrurile s-au mai aşezat, am ajuns şi noi în contemporaneitate şi sunt filme care reuşesc – şi încă bine! – să privească cu ironie şi umor viaţa de zi cu zi în comunism sau obiceiurile vremii! Da, fireşte, mă refer la Amintiri din Epoca de Aur.

Artiştii sunt o specie aparte de oameni. Adesea plecaţi de acasă, lucrând la ore mici, fanii se aşteaptă ca buna lor dispoziţie şi disponibilitate să fie mereu prezentă şi chiar au uneori senzaţia că artiştii ăştia sunt un bun public, că le aparţin, uitând, adesea, că sunt, totuşi, oameni. Cu probleme, griji, chefuri şi nechefuri. Cu ore multe petrecute pe drumuri, de la un concert la altul, cu pregătiri, repetiţii, probe de sunet… în fine, credeţi-mă pe cuvânt: ceea ce se vede pe scenă e doar un rezultat al muncii lor de dincolo de lumina reflectoarelor.