Deşi poveştile orădene pe care le aduc printrerânduri  încă urmează să fie scrise şi publicate, eu am plecat azi dimineaţă de la Oradea. Cu păreri de rău că a durat doar o săptămână şi, sunt sigură, nu am apucat nici pe departe să mă bucur de tot ceea ce are de oferit acest frumos oraş! Ba chiar zic mersi! c-am apucat, totuşi, să probez piscina cu apă termală de la Continental – dacă şi de data asta reveneam acasă fără experienţa asta zău c-aş fi fost încă şi mai tristă de despărţire!

Deeeeeci, am plecat spre Cluj. Cu trenul, ta tam ta tam, aproape trei ceasuri printre peisaje minunate de-a dreapta şi de-a stânga drumului, cam aşa:

Oricine a auzit, în copilărie, un “Tineretul din ziua de azi!” rostit pe un ton îmbufnat, cel mai adesea de vreo tanti prea împrietenită cu murăturile. Zâmbesc atunci când îmi amintesc neastâmpărările generaţiei mele, mai ales dacă le compar cu haosul de azi… Iată! Păcătuiesc şi eu prin a mă uita dojenitor spre tineret şi prin generalizare. Dar ieri, aici, la Toamna Orădeană, am dat un pic în mintea copiilor!

Ce sunt părinţii lui, cu ce se ocupă?

Ştiţi întrebarea asta? Am auzit-o, unii dintre noi, de la părinţii noştri, când mergeam la o petrecere, când venea să ne ia vreun băiat de-acasă ori când voiam să invităm o prietenă acasă. Mă revoltam adesea, fiindcă mi se părea nedrept să judeci pe cineva în funcţie de asta. Încă mi se pare, deşi am înţeles, în timp, că educaţia primită în cei şapte ani de acasă e foarte importantă pentru dezvoltarea ulterioară.

Marţi, înainte de spectacolul “Love Stories“, am stat un pic la poveşti cu trei din cei patru actori din spectacol. Mai mult cu Maia. Da, Maia Morgenstern. Înaltă, dreaptă, volubilă, deferentă, politicoasă, aprinsă, cu gesturi largi şi gesturi mici, cu schimbări de ritm, Maia îşi joacă, pe scena vieţii, propriile roluri. de femeie, actriţă, manager de instituţie artistică. Şi, cum se zice, are sala! Am luat notiţe:

V-am povestit într-un post anterior despre cum a crescut Ideo Ideis de la o ediţie la alta. Dincolo de festival, însă, sunt oamenii. Am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care sunt alături de acest minunat eveniment încă de la prima ediţie. Nişte oameni ca oricare alţii, cu speranţe, bucurii şi probleme personale în viaţa de zi cu zi. Şi cu un vis: Ideo Ideis. Un vis nu aşa, oricum, ci un vis cu principii.

Alex Pavel, trainer

Organizatorii s-au profesionalizat, toate departamentele făcute merg strună, asta e minunat şi face ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine în  fiecare an. Competiţie şi evenimente conexe. E clar că mulţi dintre copii nu vor face teatru, dar poveştile pe care le aud aici sunt inspiraţionale indiferent de cariera pe care şi-o vor alege.

Ideo Ideis a împlinit şapte ediţii. Dacă ar fi un copil (şi, în multe privinţe, chiar este!), anul ăsta s-ar duce la şcoală, sau la grupa pregătitoare, că nu mai ştiu nici eu cum e “moda”! Oricum, se cheamă că a împlinit cei şapte ani de acasă, e frumuşel, vesel, sprinţar ca orice festival de vârsta lui, şi e bine crescut. Şi la propriu şi la figurat. Şi s-a responsabilizat. Dar cum a crescut Ideo Ideis? Vedeţi mai jos, de la ediţie la ediţie – cu mulţumiri pentru Andreea Borţun, co-director al festivalului, care m-a ajutat în compilarea acestui material.

La Ideo Ideis, pe lângă spectacolele de teatru – din competiţie sau invitate – sunt şi ateliere: dramaturgie, educaţie vizuală, coregrafie, asta ca să nu mai spun de lecţiile povestitorilor sau cele de la MasterClass-uri. Deşi, ca expresie artistică, sunt mai degrabă atrasă de teatru-dans, deci de coregrafie, am ales să urmăresc mai atent cursurile de dramaturgie şi pe cel de educaţie vizuală, mai ales că participanţii au lucrat împreună pentru realizarea unei expoziţii.

Marcel Iureş este un actor care nu are nevoie de nici o introducere şi, în contextul Ideo Ideis, unul dintre susţinători, încă de la prima ediţie a festivalului. Astăzi a susţinut un MasterClass la Festival, eveniment moderat de Cătălin Ştefănescu. Cu alte cuvinte, Garantat 100%!

Foto: Adi Bulboacă | Ideo Ideis 2012

– Poţi fi cumplit de talentat dar să n-ai o bază de cultură? Poate un actor să funcţioneze aşa?

– Am auzit c-ar exista asemenea cazuri, dar eu nu cunosc. Sigur că există un animal pur, care se preface, e histrion fără să fi auzit de Commedia dell’Arte. Chiar mi-ar plăcea să cunosc un asemenea personaj!

Spectacolul care mi-a plăcut, de departe, cel mai mult (până acum) la Ideo Ideis se numeşte SubPământ şi face parte dintr-un proiect mai amplu despre Valea Jiului după 1989 care cuprinde interviuri cu mineri, soţii de mineri şi oameni care au lucrat sau încă lucrează în industrie, un spectacol de teatru făcut pe baza acestor interviuri, un turneu şi dezbateri în oraşele din zonă, Petroşani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Uricani.

Mina Petrila

Printre altele, proiectul îşi propune (sursa) “reprezentarea poveştilor comunităţilor minereşti din perspective multiple, care să construiască o hartă socială a Văii Jiului, recalibrarea percepţiei despre mineri şi Valea Jiului, despre muncitori în general, în zona artistică românească, punerea în discuţie a situaţiei muncitorilor şi locuitorilor din Valea Jiului în contextul în care închiderea şi privatizarea minelor, conform acordurilor cu FMI şi UE, sunt iminente”.

Ieri n-am apucat să mai şi scriu pe blog pe motiv de bâlci (la Orbeasca de Jos, o să vă povestesc), apoi musafiri, apoi spectacol, Zâna Lacului, apoi masa de prânz, documentare, împreună cu cei care sunt la cursul de Dramaturgie, până pe la şase, apoi alţi musafiri, vizită la clovnii din parc, apoi iar teatru şi, în fine, de pe la 11 seara, am asistat la conferinţa lui Cristian Lascu, speologul, geologul şi redactorul şef de la National Geographic. Când am ajuns în cameră, eram atât de obosită încât n-am mai fost în stare nici să-mi descarc pozele!

Dar nu mă plâng, nici pe departe, îmi place fiecare moment de la Ideo Ideis, mereu se întâmplă câte ceva şi, dacă vrei, iar eu vreau, îţi găseşti ceva de făcut, un curs la care să asişti sau o altă comună din împrejurimile Alexandriei în care SIGUR se întâmplă ceva! De exemplu, ieri am aflat că suntem la doar 12 kilometri sau aşa ceva de Buzescu, localitatea devenită faimoasă din pricina palatelor şi castelelor şi blocurilor din localitate şi a faptului că, până recent, acolo a locuit, în viaţă, domnul Dan Finuţu. Mi se pare tentant să mă duc să fac o vizită şi acolo, mai ales că am priceput că au o biserică unică în România, dar nu ştiu cât e de sigur pentru mine.. Mai vedem.

Revenind la Ideo Ideis, ieri, c-a fost zi liberă de la stat (şi dacă nu era, tot s-ar fi stat!), păriţii şi-au scos copilaşii la teatru pentru copii, imediat după prânz, de la ora 13. Inevitabil, ne-am dus şi noi, cu Nico Gavrilă, PR-ul Ideo Ideis, şi Andreea Burlacu, care a venit în vizită la festival ieri. Sala era plină de copiii, ba pictaţi pe feţe, ba cu toate maşinuţele şi urşii de pluş din lume după ei, care se foiau şi comentau de mai mare râsul.

Spectacolul a fost o adaptare după povestea Fraţilor Grimm, o combinaţie de actorie, musical şi teatru cu marionete, foarte simpatică, atât pentru noi, cică adulţi, cât şi pentru copilărimea din sală care a cântat, a aplaudat şi a interacţionat cu actorii. Am plecat cântând de-acolo, Zâââânaaaa Laaaculuuuui, şi presupun că bucăţica asta o să fie aşa, un fel de refren festivalier, pe lângă cel de la Suede :)

După teatru şi masa de prânz, am plecat prin oraş cu cei de la cursul de Dramatugie într-o misiune de observare a tuturor detaliilor întâlnite în cale, detalii care, mai târziu, vor sta la baza unor scenarii scrise de participanţii la curs şi, apoi, am asistat la întâlnirea lor cu coordonatoarea, Mihaela Michailov, cea care îi învaţă pe copii cum se construieşte un text. A fost interesant să văd ce anume au observat ei – azi mă duc din nou la acelaşi curs ca să văd continuarea.

Pe seară am fost în parcul de lângă Casa de Cultură unde nişte fete talentate pictau copiii pe faţă, ba prinţese, ba supermani, ba fluturaşi, apoi le-au făcut tot soiul de figuri din baloane şi s-au jucat cu ei, spre veselia şi încântarea celor mici, dar şi a părinţilor, care au scăpat un pic de supravegherea odraslelor.

Cu regret, că era prea mare coada de copii ca să ne pictăm şi noi, am plecat spre Casa de cultură unde, de la ora 20.30, am văzut un spectacol intitulat SubPământ, surprinzător din mai multe motive, şi despre care vreau să scriu separat pentru că merită.

Ziua s-a încheiat cu prelegerea lui Cristian Lascu, geolog şi pasionat speolog, care ne-a vorbit şi ne-a arătat imagii din peşteri, unele cu adevărat împresionante, cu pasiune dar şi cu umor, fără explicaţii savante sau termeni pe care n-am fi putut să-i identificăm prin vocabularul propriu. Am aflat aşa că între 1980 si 1989 s-au decoperit cam 10.000 de peşteri în România (numărul e ajutat un pic de extazul uneori nejustificat însă potrivit vremurilor de raportare excesivă la hectar), detalii despre ecosistemul de la Movile ori poveştile căutătorilor de comori.

Fascinat.

foto: Adi Bulboacă

Şi cam aşa e fiecare zi aici, plină de ritm, de culoare, de oameni faini. Mă bucur de fiecare moment! Şi, ca un făcut, deşi am auzit că interimarul e îngrijorat, nu ştiu de ce şi nici nu-mi pasă! Îmi pare rău, totuşi, că nu ajung la concertul Lady Gaga diseară, sunt sigură că o să fie un spectacol de neuitat. Pe de altă parte, însă, eu mă întâlnesc cu Magicianul aka Marian Râlea, sic!