Camelia deschise larg uşile sifonierului, întrebându-se, mai mult decât de obicei, ce haine să aleagă. Spectacolul avea să fie pus în scenă destul de curând şi avea emoţii, în ciuda faptului că Otilia, prietena ei, o asigurase că scenariul şi regia sunt perfecte!

– O să iasă bine, o să vezi!

În definitiv, nu avea nimic de pierdut, nu? Era preocupată, însă, că ultima şansă se juca, la propriu. Un rol, o interpretare, un monolog construit din replici şi gesturi convingătoare, destinat unui unic spectator. Încă mai avea timp să dea înapoi, dar nu avea energia necesară de a-i rezista Otiliei. Prietena ei putea fi extrem de convingătoare şi, pe deasupra, trebuia să admită asta, argumentele ei păreau valide.

Continue reading

… ai privirea strălucitoare, te-ai uita aiurea prin cameră şi ai zâmbi neîncetat. Momentul ăla de după ce ai furat o felie mare de viaţa, îngheţată cu aromă de fistic şi fructul pasiunii, decorată cu amintiri de neuitat.

Îl ştiţi? Nu-i aşa că e grozav?!

Sâmbătă dimineaţă am plecat de la FITS, cu regretul de a nu vedea spectacolul de dans israelian şi ceremonia de acordare a stelelor de pe Aleea Celebrităţilor, dar cu bucuria (infinit mai mare decât regretul) de a-mi vedea gaşca reunită pentru ziua unei dragi prietene. Am avut o vilă doar pentru noi, cu terasa generoasă şi piscină, muzică bună, felinare pe apă şi lampioane zburătoare înălţate în miez de noapte, cu plimbare printr-o casă boierească din secolul trecut, miros de tei, glume şi poveşti.

Dar speciali sunt prietenii mei, cei care m-au întâmpinat – la propriu! – cu braţele deschise, după două săptămâni şi mai bine departe de casă. Şi le mulţumesc că-s aşa de faini!

Şi, în fine, a mai fost un motan foarte fericit, daruri şi surprize faine când am ajuns acasă. Să tot pleci ca să te tot întorci! :)

PS gluma (internă) a acestui minunat final de săptămână:

La mulţi ani, Liv!

M-au molipsit prietenii mei şi pe mine cu piesa asta, dar parcă nicicând n-a avut mai mult sens refrenul decât în după masa asta ploioasă, la Sibiu. Mereu m-am ferit – cât am putut! – să fiu, să fac, să ascult ceva ce nu iubesc, e un argument decisiv, inclusiv în ceea ce priveşte proiectele care ţin de munca mea.

Nu trăim, dovedit, decât o viaţă şi, dacă o să ducem cu noi doar ambiţii, orgolii şi portofolii, vom fi fost doar nişte cărăuşi. Unii de lux, poate, deşi luxul adevărat e să ai un bagaj mic în mână şi restul în suflet. Iar sufletul să fie uşor!

Când nu iubeşti ce faci, când nu pui suflet, nu (ies)e bine.
Nu trebuie să vă spun eu asta, o ştiţi, cu toţii, doar că alegeţi să uitaţi. Nu mai uitaţi. E atât de simplu.

Când eram mică visam adesea că sunt imponderabilă. Uneori cădeam, în gol, la nesfârşit, alteori zburam. Îmi plăcea, fireşte, mai mult când zburam. Era un zbor ciudat, mai mult o plutire, nu-mi luam avânt decât un pic, aşa, o bătaie uşoară cu piciorul pe pământ, şi gata, aveam propria mea reţea de autostrăzi aeriene. Şi când mă trezeam îmi era mereu poftă de vată de zahăr, rotocoale mari de nori pufoşi, parfumaţi şi dulci, care ţi se lipeau prieteneşte de faţă. Şi râdeam.

Continue reading