Cu toate că au fost ocazii în care m-am trezit dimineaţa devreme şi n-am protestat, ba chiar mi-a plăcut, nu sunt o persoană matinală. Prefer serile lungi dimineţilor pe repede înainte şi, ca în vremea şcolii, prefer să mă culc cu lecţiile făcute, oricât de târziu, decât să mă trezesc cu ele nefăcute şi, de nevoie, devreme!

Azi, însă, n-am avut de ales şi am început să funcţionez pe la şapte. Cu o cafea pe care nu-mi amintesc când am făcut-o şi un duş care n-a reuşit, nici ăla, să mă învioreze cum trebuie. Pe la cinci m-aş fi culcat aşa, un pic, de după masă, eventual fără escală până a doua zi. Am rezistat eroic, însă nu sunt în stare să scriu ce mi-am propus pentru azi. Totuşi, am făcut o colecţie de chestii simpatice. Dacă aş (mai) fi avut jurnal, probabil le-aş fi trecut acolo.

Camelia deschise larg uşile sifonierului, întrebându-se, mai mult decât de obicei, ce haine să aleagă. Spectacolul avea să fie pus în scenă destul de curând şi avea emoţii, în ciuda faptului că Otilia, prietena ei, o asigurase că scenariul şi regia sunt perfecte!

– O să iasă bine, o să vezi!

În definitiv, nu avea nimic de pierdut, nu? Era preocupată, însă, că ultima şansă se juca, la propriu. Un rol, o interpretare, un monolog construit din replici şi gesturi convingătoare, destinat unui unic spectator. Încă mai avea timp să dea înapoi, dar nu avea energia necesară de a-i rezista Otiliei. Prietena ei putea fi extrem de convingătoare şi, pe deasupra, trebuia să admită asta, argumentele ei păreau valide.

… ai privirea strălucitoare, te-ai uita aiurea prin cameră şi ai zâmbi neîncetat. Momentul ăla de după ce ai furat o felie mare de viaţa, îngheţată cu aromă de fistic şi fructul pasiunii, decorată cu amintiri de neuitat.

Îl ştiţi? Nu-i aşa că e grozav?!

Sâmbătă dimineaţă am plecat de la FITS, cu regretul de a nu vedea spectacolul de dans israelian şi ceremonia de acordare a stelelor de pe Aleea Celebrităţilor, dar cu bucuria (infinit mai mare decât regretul) de a-mi vedea gaşca reunită pentru ziua unei dragi prietene. Am avut o vilă doar pentru noi, cu terasa generoasă şi piscină, muzică bună, felinare pe apă şi lampioane zburătoare înălţate în miez de noapte, cu plimbare printr-o casă boierească din secolul trecut, miros de tei, glume şi poveşti.

Dar speciali sunt prietenii mei, cei care m-au întâmpinat – la propriu! – cu braţele deschise, după două săptămâni şi mai bine departe de casă. Şi le mulţumesc că-s aşa de faini!

Şi, în fine, a mai fost un motan foarte fericit, daruri şi surprize faine când am ajuns acasă. Să tot pleci ca să te tot întorci! :)

PS gluma (internă) a acestui minunat final de săptămână:

La mulţi ani, Liv!

M-au molipsit prietenii mei şi pe mine cu piesa asta, dar parcă nicicând n-a avut mai mult sens refrenul decât în după masa asta ploioasă, la Sibiu. Mereu m-am ferit – cât am putut! – să fiu, să fac, să ascult ceva ce nu iubesc, e un argument decisiv, inclusiv în ceea ce priveşte proiectele care ţin de munca mea.

Nu trăim, dovedit, decât o viaţă şi, dacă o să ducem cu noi doar ambiţii, orgolii şi portofolii, vom fi fost doar nişte cărăuşi. Unii de lux, poate, deşi luxul adevărat e să ai un bagaj mic în mână şi restul în suflet. Iar sufletul să fie uşor!

Când nu iubeşti ce faci, când nu pui suflet, nu (ies)e bine.
Nu trebuie să vă spun eu asta, o ştiţi, cu toţii, doar că alegeţi să uitaţi. Nu mai uitaţi. E atât de simplu.

– Putem să luăm o pisică?

Cu nasul şi palmele lipite de geamul prăvăliei de animale, Clara nici măcar nu se întoarse spre mama ei ca să-i adreseze întrebarea. Ştia, inevitabil răspunsul – atunci când venea, plictisit, automat – era “Nu”.

– Uite, pe asta mică, uite ce mică e, cred că nici măcar nu mănâncă prea mult…

Puii de mâţă din vitrină se jucau fără griji, neinteresaţi de toate privirile aţintite asupra lor. Mama Clarei se uită în treacăt spre mogâldeţe. Surâse scurt, în sinea ei: ghemele de blană chiar erau destul de simpatice, cu codiţele subţiri, ca nişte creioane, urechile mari si lăbuţele care se împleticeau mergând.

Tot nu mă umplu de veselie iarna şi zăpada, însă cumva, în seara asta, când în Bucureşti ninge viscolit, siberian, şi după ce am fost nevoită să ies un pic pe vremea asta, mi-am amintit cât de bine e să te întorci acasă din frig şi nămeţi, acasă e unde e cald şi bine şi miroase a coji de portocală şi scorţişoară, unde totul e familiar şi prietenos şi ai loc să visezi! Fiindcă “dacă nu visăm, vom muri”.

Daca nu visăm, vom muri
De alb, daca visăm
Vom muri de plecări.
Acum vine prietenul
Cu braţele terminate în vâsle,
Acum vine femeia
Cu stelele terminate-n priviri.
(…)

Prea am pată de ieri pe cântecul ăsta ca să nu-l pun şi pe blog, chit că e genul pe care nu-l asculţi decât seara, târziu, la ore mici, eventual după un pahar de vin (roşu, sec), asta dacă îl asculţi desigur, ceea ce vă invit să şi faceţi:

Când eram mică visam adesea că sunt imponderabilă. Uneori cădeam, în gol, la nesfârşit, alteori zburam. Îmi plăcea, fireşte, mai mult când zburam. Era un zbor ciudat, mai mult o plutire, nu-mi luam avânt decât un pic, aşa, o bătaie uşoară cu piciorul pe pământ, şi gata, aveam propria mea reţea de autostrăzi aeriene. Şi când mă trezeam îmi era mereu poftă de vată de zahăr, rotocoale mari de nori pufoşi, parfumaţi şi dulci, care ţi se lipeau prieteneşte de faţă. Şi râdeam.

De când suntem mici, în viaţa intrauterină, primul lucru cu care suntem învăţaţi sunt testele. La naştere, imediat, urmează altele. În copilărie – îmi amintesc clar! – erau testele de exudat faringian: un băţ învelit într-o bucată de tifon pe care medicul sau asistenta ţi-l vîra în gât ca să vadă… nu ştiu ce! Dacă nu ieşea bine testul, urma un tratament cu ceva pastile care culmina cu un moldamin, o injecţie dureroasă pentru lipsa căreia aş fi renunţat bucuroasă la cea mai iubită jucărie!

La grădiniţă, iar teste, la şcoală nu  mai spun, anual, trimestrial, semestrial, câte un test la fiecare materie, mereu, fără oprire. Nimeni nu te întreba ce crezi, ce simţi, ce-ţi place, ce gândeşti, nu, asta nu e interesant. Interesant e dacă cunoşti sau nu materia predată. Ca să vezi!