Am ieșit târziu la piață azi, mai degrabă într-o scurtă plimbare decât că aș fi avut nevoie de ceva. M-am împrietenit, totuși, cu niște andive și cu niște morcovi subțirei numai buni de ronțăit cruzi!

Cu ocazia asta am constatat că mai am fix doi lei cash, așa că am făcut o oprire și la bancomat, ca să remediez problema. Banca mea e la parterul blocului, deci am acces aproape instant la cash, dacă e nevoie, dar chiar și așa, nu-mi place să-mi știu portmoneul gol.

Nu știu când au trecut patru ani, cu bune și cu rele, cu emoții și toate experiențele frumoase pe care mi le-a adus blogul ăsta. Și povești. Și, cel mai important, cu oamenii frumoși pe care am ajuns să-i întâlnesc datorită faptului că scriu aici.
Mă gândeam azi dimineață că e cel mai lung job full time pe care l-am avut până acum și, deși am o grămadă de șefi (adică cititorii), le mulțumesc în fiecare zi pentru (încă) uimirea și bucuria de a vedea numărul de unici. Care, apropo, e în creștere constantă.

Dar ăsta nu e un post despre statistici și cifre, după cum nici altele nu vor fi pentru că nu cred că asta contează. Adică, da, e măgulitor, dar, până la urmă, când apăs publish eu trebuie să fiu mulțumită înainte de toți și toate – iar asta probabil e cel mai dificil lucru și, trebuie să admit onest, nu se întâmplă de fiecare dată.

Acum vreo trei săptămâni, m-am întâlnit prin oraș cu Vlad Bălan, unul dintre tinerii actori pe care i-am cunoscut la Ideo Ideis. Pe-atunci, cand l-am cunoscut, era încă elev de liceu, acum se pregătește de ultimul an la Actorie și, între timp, a câștigat experiență și niște premii, asta ca să fac un rezumat foarte, foarte scurt – citiți unul mai lung la finele acestui text.

Chiar a doua zi după ce ne-am întâlnit, Vlad pleca la Timișoara la T4T, un festival de teatru tânăr, pentru a susține o serie de traininguri cu aspiranții la actorie. L-am rugat să-mi scrie câteva rânduri-gânduri despre asta și le-am primit ieri, la Ideo, împreună cu o introducere și autoprezentare pe care vă invit să le citiți cu bucuria de a afla că ???tineretul din ziua de azi??? are și reprezentanți demni de toată lauda!

Și mulțumesc, Vlad, pentru rânduri și gânduri!

Azi, în drum spre piață, cu chef de afine. Pe colțul străzii, lipită de gardul metalic, e ea. Măruntă, slabă, cu părul lung, negru, și tenul alb. Are unghiile vopsite “modern”, cu desene pe ele. O pereche de pantaloni scurți de blugi și un tricou oarecare, niște sandale. Gene lungi și, după aparențe, sub 20 de ani.

Și plânge.
M-am oprit.

Când am acceptat invitația la JazzTM a fost așa, cu un pic de strângere de inimă, pentru că nu mă consider suficient de jazzificată pentru a relata, muzical vorbind, o desfășurare de nume ca cele aflate pe afișul acestei a doua ediții a festivalului. După prima seară, însă, mi-am dat seama că vreo cronică muzicală presărată cu tempouri și armonii ar fi total irelevantă față de ce se întâmplă pe scenă, în spatele și în fața ei. Adică, negreșit, artiștii invitați sunt foarte buni, toți, dar, indiferent de gusturi și preferințe muzicale, că nu toată lumea vibrează la toate concertele, atmosfera este cea care desăvârșește acest melanj muzical și artistic. Și ce atmosferă!

Better than cream cheese and bagels
Better than honey on bread
Better than champagne and pretzels
Better than breakfast in bed

Better than chili rellenos
Better than chocolate eclairs
Better than hothouse tomatoes
Better than fresh bartlett pears

Era o dimineaţă mohorâtă, dar pe Afanasie Pop nu asta îl deranja ci faptul că se trezise atât devreme într-o zi de duminică. Ce-i drept, şi adormise greu. Probabil că era de la filmul pe care îl văzuse înainte de culcare, o aiureala cu zombi care invadaseră lumea. Nici măcar cartea pe care o începuse după, Arcul de triumf, nu-l ajutase să adoarmă. Citise aproape o sută de pagini înainte să-l doboare somnul.

Ah, mii de pisici albastre!, îşi spuse, trecând în sufrageria micuţă. Lăsase geamul deschis la balcon, sau poate-l deschisese ploaia ori una din pisici, iar carpeta era udă fleaşcă. Din nou!

Acu’ vreo zece zile,  pe seară, m-am oprit la colţul străzii, în drum spre casă pentru a alege trei mărţişoare pentru cele trei vecine: Babele şi încă una. Taraba cu mărţişoare era la vreo doi metri de florăreasa a cărei clientă fidelă sunt de nişte ani şi pe care o salut de fiecare dată când trec pe-acolo. E genul ăla de om vesel, cu poftă de viaţă şi chef de poveşti. Uneori îmi mai povesteşte, de fată, de nepot, că-i pare rău că nu ştie mai multă carte, să-l mai ajute şi ea la lecţii.

Alături de Balada lui Porumbescu, Chasing Cars e un fel de cântecul meu de îmi e nuştiucum, nu neapărat bine. Nu mă bagă în butoiul cu melancolie când îl aud întâmplător, dar au fost ocazii când am schimbat postul, de exemplu, fiindcă eu eram euforică şi Chasing Cars nu e. A! Balada! Ei, Balada e, oricum, pentru cataclisme, echivalentul unor Fukushime personale. Sunt foarte mulţi ani de când n-am mai ascultat-o cu motiv.

Într-o noapte am ascultat Chasing Cars câteva ore, cu gândurile risipite, care încotro, plecate brambura să-şi găsească ecouri, l-am ascultat ca să-l golesc de sens, să nu mai fie cântecul meu de nuştiucum. Atunci am reuşit, sau cel puţin aşa am crezut. Dar nu. Încă e, tot Chasing Cars pun când nu ştiu ce altceva să ascult ca să le trimit pe gânduri la plimbare.

Deci.

În seara asta au plecat aici, să facă o cură de aerosoli. Cică ajută. Fotografia îi aparţine lui Marin Raica, iar fusta albă îmi aparţine mie. Şi pălăria la fel. Şi personajul din poză, cu totul.
De gânduri nu sunt prea sigură, da’ se întorc ele acasă şi verific atunci.

Ştiu că e abia noiembrie, mai pe final, aşa, dar mie azi mi-au lipsit mânuşile. Şi am avut chef de ceai fierbinte când am ajuns acasă cu mâinile îngheţate (am eu damblaua asta de a mai testa transportul în comun din când în când, drept urmare am stat cam un sfert de oră în staţie la Kogălniceanu pentru un amărât de 85 deşi erau o grămadă de taxiuri în staţie!) şi să mă încolăcesc ca o pisică pe canapea, cu o carte bună într-o mână şi cu ceaiul preferat în cealaltă. Desigur că n-am făcut asta, aveam chestii de lucrat, dar chiar şi-aşa: cam a venit iarna şi, cu paşi mai mici sau mai mari, se apropie şi Crăciunul.

Pe Altelierului, chiar înainte să întri în piaţa Matache, stau înşiraţi pe marginea drumului, printre maşini, diverşi târgoveţi. Cei care au marfă prea puţină sau nepotrivită pe tarabele din piaţă, expusă de obicei pe-o navetă răsturnată de bere. Acolo e o mamaie care vinde brânză ceva mai ieftină şi nişte ouă, bătrânul cu linguri de lemn, vreo două-trei fete care vând flori. Acum, că e sezonul lor, tufănele sau “crizante”: Ia crezantema, fromoaso!, uite ce mândreţe!

Mă uit în fugă la bulgării aurii sau roşcaţi dar ştiu deja că nu-mi plac şi că n-o să cumpăr. Îmi plac mai mult tufănelele, mici şi ciufulite, mirosind a toamnă. Şi, oricum, crizantele lor sunt cam trecute, iar eu prefer să cumpăr flori de la bătrânele.