Când eram mică visam adesea că sunt imponderabilă. Uneori cădeam, în gol, la nesfârşit, alteori zburam. Îmi plăcea, fireşte, mai mult când zburam. Era un zbor ciudat, mai mult o plutire, nu-mi luam avânt decât un pic, aşa, o bătaie uşoară cu piciorul pe pământ, şi gata, aveam propria mea reţea de autostrăzi aeriene. Şi când mă trezeam îmi era mereu poftă de vată de zahăr, rotocoale mari de nori pufoşi, parfumaţi şi dulci, care ţi se lipeau prieteneşte de faţă. Şi râdeam.
Când am crescut, odată cu dorul de mare, mă bântuiau pescăruşi. Printre clădirile urâte şi triste din oraş, strigătele lor reuşeau să mă teleporteze, fie şi pentru o secundă, la malul mării. Şi îmi plăcea mult Jonathan Livingstone, m-a sedus ideea şi voinţa lui de autodepăşire. Eram îndrăgostită.
După aia nu mi-au mai plăcut pescăruşii, pentru că, de fapt, sunt groaznic de hămesiţi şi obaznici şi mănâncă spurcăciuni şi gunoaie şi, în fine, nu sunt nişte fiinţe prea nobile. Atâta doar, că trăiesc pe lângă mare şi am ajuns noi să-i asociem cu valurile, orizontul, libertatea. Şi, desigur, cu zborul. Deşi la mine cred că asta are mai degrabă legătură cu Jonathan şi povestea lui.
Încă îmi place să aud pescăruşi când mă prinde răsăritul prin câte un oraş şi e linişte şi ăştia probabil se ceartă pe vreo bucată de pâine, şi mă duc cu gândul la mare, normal. Dar nu mai visez că zbor, concret, cu distanţe parcurse.
Am învăţat, în schimb, să mă teleportez, chiar şi în gând, imaginaţia mea are foarte puţine limite, mai ales cu interlocutor de soi. Şi am mai învăţat că zborul nu e cel mai minunat lucru, mai sunt altele, multe, pe lumea asta.
Să mângâi, să guşti, să visezi, să ţipi, să chemi, să vorbeşti, să zgârii, să răspunzi, să evadezi, să taci*, să plângi, să dori (de la a durea), să înfiorezi, să scrii, să râzi, să simţi, să citeşti, să asculţi, să dormi, să dansezi, să înoţi, să doreşti, să crezi, să iubeşti…
Îţi fac o listă?
Leave a Comment