Ieri ar fi fost aniversarea bunica-mii și, chiar dacă, în fapt, ziua n-a fost dintre cele pe care le-aș repeta neapărat, pe seară, când mailurile s-au mai liniștit, internetul a fost reparat, stomacul calmat și un pahar cu vin a apărut pe măsuța de lângă canapea, mi-am găsit tihna necesară pentru a asculta unul dintre cântecele ei preferate, La vie en rose.

Și până la urmă a fost o zi bună, în felul ei, că pe seară au venit și niște poze cu pădurea nebună de la munte, pe care n-am apucat s-o văd decât așa, fotografiată, anul ăsta. Dar am zâmbit, oricum ar fi.
Și-am adăugat asta la momentele mele, că așa m-a învățat bunică-mea, să am mereu o colecție de lucruri mici care mă fac să zâmbesc.
Prin urmare, dau din casă!

De fiecare dată când văd un șotron desenat cu creta pe asfalt nu mă pot abține și refac ordinea pașilor țopăiți din copilărie. Și, uneori, în my secret life, mă joc cu plastilină și creioane colorate. În ciuda faptului că n-am nici un pic de talent la desen sau modelat. Chiar dacă am făcut un curs în sensul ăsta. Compensez, să zicem, cu imaginație – din aia am destulă!

Dar tot mi se pare că prea adesea uit că am fost cândva copil, uit de curajul ăla pe care îl ai când nu-ți vin instant în cap toate scenariile cu ce poate să se întâmple dacă faci vreo boacănă sau nici măcar! Cam ca fetița asta de mai jos, care a auzit un domn cântând în metroul newyorkez și a făcut cel mai firesc (nu?) lucru: s-a apucat să danseze. Și i-a molipsit și pe alții. Adulți.

Anul ăsta am avut parte de multe gânduri, daruri și surprize de ziua mea, dar cele mai prețioase două daruri au venit din familie. Unul dintre ele e o carte miniatură cu fabule franțuzești; are copertă de os și margini ale filelor aurite. N-am reușit să stabilesc exact anul apariției, dar e estimat cândva în a doua parte a secolului al XIX-lea. Îmi aminteam de ea din copilărie, în casa lui Darly, dar crezusem că s-a pierdut. Am plâns când mi-a dat-o mama, a fost ca și cum aș fi primit-o de la Darly, chiar dacă ea e acum prin alte zări.

Bunicii mei din partea mamei s-au cunoscut în ’39 la un bal. Era toamnă, nu cu mult timp înainte de majoratul bunica-mii, majorat care, pe vremea aia, se întâmpla la 21 de ani. Darly era fiică de moșier, moștenitoare bogată, educată la cel mai bun pension din Capitală și cu Bacalaureat. Bunicul era fiu de învățători cu stare, inginer școlit pe la institute nemțești, consultant priceput în sisteme de încălzire – sunt câteva gări în țară al căror sistem de termoficare e proiectat de el.

S-au cunoscut, cum ziceam, la un bal, și a fost dragoste la prima vedere, chiar dacă diferența dintre ei era destul de mare, de 16 ani. A curtat-o ca la carte, cu vizite la casa părintească, flori și un cadou prețios de logodnă care e pe la mama, pe undeva: un ceas mic, delicat, de aur.

Cândva, nu mai știu când, au trecut mulți ani de-atunci în orice caz, mi se părea mie că zilele de joi sunt așa, un cumul al ceasurilor rele pe care mai degrabă le așteptăm marțea sau vinerea – asta dacă suntem superstițioși. Eu nu sunt, dar tot mi se părea că toate necazurile mi se întâmplă joia și doar joia. Nu mai știu nici cât a durat damblaua asta și chiar uitasem complet de așa o aiureală… până azi!

Sunt printre cei norocoși care au avut un profesor de fericire. Fiindcă fericirea – dacă nu știați – se învață. Sigur, asta nu e tot, trebuie să te antrenezi tot timpul, necontentit, fiindcă nu e chiar ca mersul pe bicicletă. Dacă uiți să te bucuri de lucrurile simple prea mult timp o să descoperi că ești din ce în ce mai nefericit și, mai rău!, că răspândești nefericire și în jurul tău.

Eu am avut cel mai minunat dascăl într-ale fericirii: bunica mea, Darly. De la ea am deprins știința de a lăsa lucrurile mici, detaliile, să-ți umple viața cu momente frumoase, chiar dacă tabloul întreg nu pare pictat neapărat în tonuri de roz. Momentele astea mici, ele sunt amănuntele care ne pot schimba starea, fie că vorbim de cum cade lumina într-o încăpere, de un cântec, de o frunză colorată frumos, de zâmbetul întors cuiva, aiurea, pe stradă, de ultima bucățică de prăjitură pe care cineva a păstrat-o pentru tine.

Ieri a început cea de a șasea ediție a festivalului Comedy Cluj, cel mai mare festival de (film de) comedie din Europa, motiv suficient pentru a mă afla în frumosul oraș pentru zece zile cu vreme bună, sau cel puțin așa se anunță, și filme la fel de bune.

Pelicula care a deschis evenimentul se numește Hector în căutarea fericirii și nu m-aș fi putut gândi la ceva mai potrivit pentru o primă proiecție într-un festival ce-și propune să aducă în fața publicului nu doar umor ci și bună dispoziție. Genul ăla de stare, știți voi, când ieși de la un film și viața ți se pare mișto, chiar dacă ai o pârdalnică de răceală care nu mai trece naibiului odată!!!

N-am nici o nostalgie la terminarea verii. A fost una grea, poate cea mai grea, în care mi-am pierdut prietena și am fost sub amenințarea încă unei pierderi. Dar e gata. Și, odată cu ea, sper, lacrimile, grijile și stresul pe care mi le-a adus.

Și, de ce să nu recunosc, a fost și o vară cu emoții bune și nebune, prieteni noi, neașteptați, și momente de neuitat.

Când am acceptat invitația la JazzTM a fost așa, cu un pic de strângere de inimă, pentru că nu mă consider suficient de jazzificată pentru a relata, muzical vorbind, o desfășurare de nume ca cele aflate pe afișul acestei a doua ediții a festivalului. După prima seară, însă, mi-am dat seama că vreo cronică muzicală presărată cu tempouri și armonii ar fi total irelevantă față de ce se întâmplă pe scenă, în spatele și în fața ei. Adică, negreșit, artiștii invitați sunt foarte buni, toți, dar, indiferent de gusturi și preferințe muzicale, că nu toată lumea vibrează la toate concertele, atmosfera este cea care desăvârșește acest melanj muzical și artistic. Și ce atmosferă!

Better than cream cheese and bagels
Better than honey on bread
Better than champagne and pretzels
Better than breakfast in bed

Better than chili rellenos
Better than chocolate eclairs
Better than hothouse tomatoes
Better than fresh bartlett pears

HONY – Humans of New York – e un proiect minunat de fotografie, cu oameni şi poveşti. Nu sunt mereu pozitive, pentru că lumea nu e doar frumoasă, şi faptul că Brandon Stanton, fotograful şi autorul proiectului, alege să prezinte şi istorii triste face proiectul ăsta cu atât mai autentic şi mai preţios. Pentru că învăţăm mai ales din lucrurile care nu merg bine, din dezamăgiri şi pierderi, mai degrabă decât din lucrurile bune.

Şi, dacă avem noroc de oameni minunaţi în preajmă, învăţăm şi de la ei.