Bucuria

Cândva, nu mai știu când, au trecut mulți ani de-atunci în orice caz, mi se părea mie că zilele de joi sunt așa, un cumul al ceasurilor rele pe care mai degrabă le așteptăm marțea sau vinerea – asta dacă suntem superstițioși. Eu nu sunt, dar tot mi se părea că toate necazurile mi se întâmplă joia și doar joia. Nu mai știu nici cât a durat damblaua asta și chiar uitasem complet de așa o aiureală… până azi!

Azi am avut de-a face mult cu statul, iar când ți se întâmplă treaba asta sigur nu e o zi bună fiindcă, inevitabil, te enervezi. N-are sens să vă povestesc cum a fost nevoie de o grămadă de hârtii și aproape zece semnături pe tot soiul de fișe, formulare și registre pentru o trimitere, o consultație și 50% compensare la o rețetă, probabil știți și voi cum e, deși v-aș dori să nu! Și nici cât de lungă e coada de la evidența populației sau cum singura doamnă de acolo – extrem de amabilă, de altfel! – verifică dosare, eliberează buletine, face și poze, îți dă și bon pentru ridicarea actelor și explicații și tot ce vrei. Una, doar una! Mulți cetățeni, o singură doamna!

De circul din traficul bucureștean, toamna, pe seară cred că n-are rost să mai spun nimic!

Deci aproape învinsă de oraș, cetățeni și funcționari, am ajuns acasă cu gândul la un pahar cu vin și niște Handel (am un rest de muzică în cap de la filmul văzut aseară – mersi, Ana, de invitație!) și m-am uitat într-o doară în cutia poștală. Spre surpriza mea, acolo stăteau cuminți patru surprize:

Și uite-așa s-a topit toată joia mea rea, în gust de jeleu de fruncte învelit cu ciocolată. Da, bomboane Bucuria. Și știu și cine le-a lăsat acolo. Deci cine zicea că joia e o zi nesuferită?!