Nu știu alții cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat uneori să găsesc buluc de apeluri părintești ratate, mai ales de la mama. Avea obiceiul ăsta să sune până răspund sau măcar de suficiente ori încât să-mi producă un veritabil mini-infarct când ajungeam, în cele din urmă, la telefon și vedeam atâtea apeluri ratate.
– Ce e? Ce s-a întâmplat?
– Aaaa, nimic. Voiam sa te întreb ce faci/ daca ai idee de/ai vazut… [ceva total neimportant și care nu era, după nici un standard, vreo urgență]

Am ieșit în oraș fiecare dintre zilele acestui final de săptămână aniversar pentru București și mi-a plăcut ce-am văzut, mi-a plăcut energia bună pe care am simțit-o pe străzi. Aseară, la proiecțiile pe Casa Poporului, am avut senzația că sunt acasă, dar într-un București mai cool, un oraș ???ca afară???.

Criza refugiaților este, fără îndoială, cea mai mare de după WW2, și mi se pare evident că Europa încă nu e în stare să se descurce cu problema asta, de la deschideți granița/închideți granița, până la sunt oameni sărmani vs ba sunt teroriști!

Încercările de manipulare media sunt multe, și de-o parte și de alta, și vor continua să fie pentru că astea-s vremurile în care trăim și socotelile sunt pe bani.
Totuși, nu trebuie să uităm că în statistici și relatări e vorba de oameni, iar un proiect fotografic simplu, realizat de Tyler Jump pentru IRC (International Rescue Committee), redă cumva această dimensiune, arătând ce se află în bagajele refugiaților.

Nu ne batem prea mult capul să-i cunoaştem pe cei de lângă noi dincolo de aparenţe. La cea mai mică depăşire a conturului, ca la cărţile de colorat, punem o etichetă şi, de cele mai multe ori, nu e un cuvânt pozitiv scris pe eticheta aia. La derapaje mai mari nici nu ne mai obosim să lipim hârtia cu pricina. Pur şi simplu întoarcem spatele.

Nu doar pentru că vin sărbătorile când cică tre’ să fim mai buni şi mai toleranţi ci pentru că lumea, cu totul, ar fi mai bună dacă noi am deveni mai deschişi.

Priviţi filmul de mai jos. Şi nu mai întoareţi capul data viitoare dacă standardele voastre de frumuseţe nu sunt atinse. Fiecare are o poveste.

Cele cinci modele sunt Jasmin Rechsteiner, Miss Handicap 2010, Alex Oberholzer, om de radio şi critic de film, Urs Kolly, atlet, Nadja Schmid, blogger, şi Erwin Aljukic, actor, iar creatorii campaniei sunt cei de la Pro Infirmis.

Duminică, în scurta mea evadare, am făcut o excursie din Vamă până în 2 Mai, pe jos, pe malul mării. Deşi mă duc în Vamă de atâţia ani, a fost prima dată când am făcut drumul ăsta. De obicei mi-e suficient să am compania mării, a prietenilor sau a unei cărţi şi nu prea îmi vine cheful de plimbări. Dar acum m-am dus.

E un drum de vreo oră şi ceva dacă mergi în doru’ lelii, cum am făcut noi, şi e destul de fain, fiindcă e linişte şi se aud valurile. Nu tu muzică, nu hărmălaie. Doar linişte şi mare. Şi o mulţime de gunoaie, cele mai multe sticle de plastic, dar nu numai, că am văzut şi ditai anvelopele (de tractor, de camion, cine ştie?!) aruncate pe mal. Ce oameni sunt aia care fac aşa ceva?!

Aseară, după un film, am ieşit în faţă la Sun Plaza să fumez o ţigară până să iau metroul spre casă. Butonam telefonul când mi-a atras atenţia o bătrânică: tocmai ieşise pe uşa rotativă cu un căruţ din ăla pe două roţi cum folosesc bătrânii.

Mi-a atras atenţia pentru că era mărunţică, mergea foarte aplecat, aproape de 90 de grade, însă avea o jachetă cu nasturi la două rânduri, roşie, elegantă, şi, n-aş putea băga mâna în foc, că-s uşor mioapă, dar cred că purta perucă. Era o bătrânică foarte respectabilă şi simpatică, vă spun! Şi avea şi baston.

După cum vă povesteam ieri seară (mă rog, era deja azi când am postat), am fost la conferinţa The Ultimate Success Summit de la Bucureşti, cea care l-a avut invitat pe Sir Richard Branson, tăticul Virgin Group şi pe Robin Sharma, un tip care vorbeşte prin toată lumea despre leadership.

Am surprins, în articolul de ieri, câteva lucuri din cele spuse de cei doi invitaţi pe scena de la Sala Palatului, acum vreau să vorbesc un pic de organizare şi de oameni. Fiindcă, stimaţi cetitori, ceva nu e deloc, dar deloc ok, după cum urmează!

Microfoanele buclucaşe

După interviul pe care i l-a luat Sharma, interviu foarte slab, în care nici unul dintre răspunsuri nu a fost urmărit, ci doar bifate întrebările (majoritatea banale) pe care Sharma le avea pe un carneţel, a urmat o sesiune de Q&A cu întrebări “selectate” din public. Înainte de asta, însă, ar trebui să vă spun că microfonul lui Sharma a picat în timpl înterviului şi a durat ceva până când, din culise, a primit un altul, timp în care cei doi invitaţi şi l-au pasat pe cel bun de la unul la altul – penibil!

Şi mai penibil a fost când, după interviu, Cătălin Ştefănescu (good choice, btw!), a apărut pe scenă pentru a introduce momentul de Q&A, iar Sir Richard părea să nu ştie de aşa ceva, întrucât a trebuit să-i explice ce urmează de două ori. Nici microfonul lui Cătălin nu mergea prea bine şi, după nişte încercări eşuate care au durat mai bine de un minut (nu ziceţi că e puţin, număraţi până la 60 cu ochii pe-o scenă dinspre care nu auziţi nimic!), Branson s-a ridicat zâmbind din fotoliul său şi s-a dus la prezentator ca să-i dea microfonul lui, după care a revenit la locul său.

Rămas fără microfon, nu a putut, fireşte, să răspundă întrebărilor din sală din fotoliu, aşa că a făcut singurul lucru de bun simţ pentru a salva momentul, lucru pe care, însă, nu era deloc obligat să-l facă. S-a ridicat, şi-a pus frumuşel sacoul pe podium (pe jos, adică), în faţa fotoliului, fiindcă acesta avea nişte braţe prea largi (încercase mai devreme să se spriine pe unul dintre ele şi nu i-a ieşit) şi s-a dus spre marginea scenei, în faţa celor care-i puneau întrebările, în picioare, uşor aplecat cătrei ei.

Naturaleţea, eleganţa şi lipsa de fiţe a unui miliardar

Imaginea asta a lui, toata suita de gesturi şi naturaleţea cu care, practic, a salvat situaţia penibilă în care a fost pus, vorbesc mai multe despre Sir Robin decât a spus el însuşi în toată conferinţa. La fel şi faptul că a privit foarte liniştit toate cele trei filme care l-au prezentat pe el şi grupul pe care îl conduce, fără să zâmbească gen “ce tare sunt”, de fapt, fără să zâmbească. A râs doar la un singur moment, ceva de la Virgin Unite, când râdeau nişte copii, doar atunci i s-a schimbat epresia feţei.

Întrebările au fost jenante, mai puţin cea a tânărului Pambuccian care l-a întrebat ce business ar începe acum dacă ar fi s-o ia de la zero – şi asta, totuşi, o întrebare al cărei răspuns se găseşte pe Internet, aici, aşa că, iată, o oportunitate mai degrabă ratată. Cel mai penibil, de departe, a fost Mihai Ivănescu, de la Jaguar/Land Rover România, care i-a cerut lui Branson să spună nici mai mult nici mai puţin de cinci calităţi ale unui Jaguar. Probabil că ştiţi deja povestea, a apărut pe mai multe bloguri şi reviste, domnul şi-a luat-o de nu s-a văzut, cu umor şi ironie, aşa cum numai un super tip ştie a da.

VIPrânzul cu “maimuţica”

După conferinţă, am primit şi invitaţie pentru prânzul VIP de la Hilton, prânz cu Sir Richard, fireşte. Nu ştiu la ce mă aşteptam, probabil ceva gen simultanurile de sah, o strângere de mână din doi în doi oameni, sau aşa ceva, dar m-am distrat pe cinste privind în jur.

În primul rând că nu m-a întrebat nimeni de badge-ul VIP, aşa că presupun că puteau să între acolo şi fanii echipelor care au jucat în finala UEFA, mai ales că mulţi dintre ei mişunau pe holurile Hiltonului. Dar să zicem că nu s-a abuzat. Am văzut acolo şefi de agenţii de publicitate şi PR, oameni de comunicare, banking, industria de prelucrare a cărnii, retail, o listă respectabilă de Who’s Who autohton, dar şi pe haioasele majestăţi Lia şi Paul, oh, the joy! Apropo, nu prea s-au întreţinut cu nimeni, iar între ei vorbesc în engleză, chiar şi în public, că tot se bat în piept cu moştenirea românească, nu?!

Să-i luăm aerul lui Branson, las’ că are de unde să-şi ia altul!

Oameni fini la VIP Lunch, ai zice, care cunosc regulile, care au şi ei parte de feliuţa lor de celebritate, oameni de succes, ţineţi cont de asta!, oameni educaţi, de lume, manageri, leaderi şi ce-or mai fi fost. Până când a apărut, vreo jumătate de oră mai târziu, Sir Richard Branson şi toţi aceşti fini, mă rog, cei mai mulţi dintre ei, s-au aruncat ca ulii asupra antrerenorului, începând cu neobosita Lia prinţesa care l-a şi pupat, ţoc ţoc, pe obraji. Fix doi metri a apucat să facă bietul om în sală că l-au înconjurat, cu cereri de autografe, cu blitzuri claie peste călare, cu cine ştie ce i-or fi spus. Mult, în spaţiul lui personal, în aerul lui, şi spre consternarea celor care priveam acest deplorabil spectacol de la distanţă.

de pe un wall de FB, #yocu Richard

Nu ştiu dacă pentru poze #yola şi #yocu se plăteşte participarea la asemenea evenimente dar ştiu sigur că Richard Branson nu e o maimuţică de circ pe care o plimbi pe malul mării. Cu toate astea, fineturile bucureştene aşa s-au comportat cu el, iar organizatorii nu au făcut mai nimic pentru a controla situaţia.

După prima ambuscadă, invitatul a făcut efortul de a înainta către prezidiul care fusese pregătit pentru el, dar a fost prins din nou, peste câţiva metri, pentru alte câteva minute. Şi încă de două ori, până a reuşit să ajungă la pe mica scenă din încăpere. Aici îl aştepta o făptură bancară, şefa Garanti, presupun, care a sponsorizat VIPrânzul, şi care a vorbit vreo cinci minute fără s-o asculte nimeni despre ce grozav pe Branson şi ce face Garanti, timp în care Mr. Virgin asculta, tăcut, răbdător, cuminte. Când, în sfârşit, tanti de la Garanti s-a desprins de microfon, timpul lui Branson era deja scurs, probabil, astfel că a mai apucat să zică doar ceva gen Mă bucur, sunteţi simpatici, mai vin pe la voi, Bye now!

Fireşte, în drum spre ieşirea din sală mulţimea doritoare de autografe, poze şi sfaturi sau… naiba ştie de ce, l-a mai sufocat în vreo două rânduri, iar invitatul de onoare a acceptat cu stoicism tot acest asalt, cu gândul că plăteşte preţul celebrităţii şi în ideea că toţi banii încasaţi pe lipsa momentană de aer se duc la Virgin Unite.

Şi după aia a plecat, nu înainte de a scrie pe blogul lui două vorbe despre vizita în România.

De ce nu învăţăm nimic?!

În concluzie, e minunat că Sir Richard Branson a venit în România şi că am avut ocazia acestei experienţe – Mulţumesc, Mădălina Uceanu şi Portal HR, pentru asta!Dar e de netrecut cu vederea să nu-ţi meargă microfoanele la aşa eveniment (şi mare şi scump) şi, mai ales, e extrem, dar extrem de trist, că, în loc să învăţăm ceva din modestia şi naturaleţea acestor oameni care ne vizitează, noi facem ca totul să nu fie despre ei ci despre noi. E complet greşit.

PS Absolut întâmplător şi fără să-mi propun asta, am apucat să schimb câteva vorbe cu Sir Richard, înainte să fie înconjurat. Taman pentru că n-am sărit pe el, în foaierul de la Hilton (eu ieşeam să fumez), după ce i-am zâmbit şi l-am salutat, a crezut, probabil, că-s vreun organizator, motiv pentru care a venit către mine şi aşa am apucat să-i spun ce i-am spus, iar el a apucat să şi răspundă. Şi nu, îmi pare rău, e momentul meu, deci o să mă bucur fără să scriu pe blog detaliile.

Vrem o ţară mai bună, dar prea adesea pretindem lucrul ăsta fără ca noi să fim cetăţeni mai buni, fără ca noi înşine să ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor pe care le avem de la politicieni, fără să ne dăm seama că această hulită clasă politică este exclusiv produsul nostru, noi am creat acest monstru şi tot noi, atunci când ne-a convenit, l-am tolerat lăsându-l să crească şi apoi să-şi bată joc de noi.

foto

Românii sunt în stradă acum, cerând o viaţă mai bună. Dacă asta e sau nu o soluţie, nu ştiu. Eu, una, aşa cum am spus, nu cred că asta e soluţia, cred mai degrabă în procesul schimbării de sine. Aşa cum unii argumentează că doar dacă ieşim cât mai mulţi în stradă îi facem pe politicieni să se teamă de noi, spun şi eu că doar schimbându-ne, noi, fiecare, toţi!, facem ca societatea aceasta să fie mai bună şi, inevitabil, să avem politicieni mai buni.

Ce poţi să faci pentru tine, pentru cei din jur, pentru o viaţă mai bună?

Nu mai arunca hârtii, chiştoace, pungi, sticle pe jos, atunci şi acolo unde-ţi vine. Pune-le la coşul de gunoi.

Strange după tine. exemplu: ai aruncat bradul de Crăciun şi ai umplut scara cu ace uscate?! Mătură-le. Dada, chiar tu. Şi nu-ţi mai spune că e treaba femeii de serviciu a blocului, că de-aia o plăteşti. N-o plăteşti suplimentar pentru mizeria ta suplimentară.

Vorbeşte politicos cu cei din jur. Dacă tu ai o zi proastă nu e nevoie să otrăveşti dispoziţia tuturor! Încetează să te mai gândeşti doar la tine tot timpul!

Şi, apropo de asta, vorbeşte şi scrie corect! În felul ăsta măcar n-o să mai alegi politicieni care vorbesc agramat. Şi sunt mulţi.

Dă înapoi ceea ce primeşti: cărţi, bani, telefoane, urări, vorbe bune.

Încetează să mai ceri lucruri doar pentru că tu crezi că ţi se cuvin. Dacă ţi le permiţi, foarte bine. Dacă nu, fă în aşa fel încât să le meriţi! Abia atunci, dacă nu le primeşti, protestează!

Nu mai accepta mizerii şi abzuri, orcât de mici. Nu mai închide ochii la vanzătoarea care-ţi dă o ciungă în locul restului. Nu mai accepta să te fure la magazin. Nu, nici cu zece grame. Nu mai accepta supă rece sau mâncare cu gust îndoielnic la restaurant. Sună la Protecţia Consumatorului.

NU MAI DA ŞPAGĂ! Nici la medic, nici la secţia financiară, nici profesorului de la facultate, nicăieri!

Nu mai face blatul! Nici în transportul în comun, nici în tren.

Plăteşte-ţi amenzile! Le-ai încasat pentru că ai greşit, nu pentru că ai fost prins.

Nu mai accepta ca cerşetorii sau băieţii din parcare să te şantajeze. Nu mai accepta muzica tare dată de vecin: cheamă poliţia. Sunt obligaţi să vină!

Nu mai sta cu mâinile în sân când vezi femei bruscate, fizic sau verbal, nu mai rămâne inert când vezi părinţi altoindu-şi copilul. Şi, apropo, n-o face nici tu. Nu e vina lui că e obraznic, e vina ta şi a educaţiei pe care i-o dai.

Învată-ţi drepturile legale, respectă-le şi cere respectarea lor, atunci când îţi sunt încălcate. Nu mai pleca capul.

Nu în ultimul rând, nu începe să faci lucrurile astea de mâine. Fă-le de acum.

Toţi purtăm măşti, e un adevăr indubitabil şi cine spune că nu poartă minte. Într-un fel sau altul trebuie să funcţionăm social şi, hai să admitem, nimeni nu-i perfect, fiecare are ceva ce trebuie sau crede că trebuie ascuns. Şi, cumva, asta e în regulă, atâta timp cât masca presupune un pic de fard, nu operaţii estetice despre care încercăm să minţim.

Minţim şi disimulăm în dreapta şi în stânga cu o seninătate demnă de cauze mai bune. Ca să ne facem plăcuţi, fiindcă ni se pare că nu suntem destul de cool pentru asta, ca să obţinem diverse avantaje, fără să ne gândim că, uneori, avantajele obţinute într-un context în care nu le-am meritat nu au cum să ţină prea mult.

Deunăzi, un mail nevinovat mi-a confirmat părerea nu prea bună ce începuse deja să se contureze faţă de cineva care pare foarte ok. Din cauza contextului nu-mi pot modifica atitudinea faţă de acest cineva, ar trebui să dau explicaţii, s-ar isca dicuţii, confruntări… Neah! Nu e chiar prima dată când mi se întâmplă dar, cumva, asta mă face să mă simt şi eu cam “mascată”.

Poate şi de asta mă enervează un pic faptul că sunt un bun profiler şi că văd, adesea, dincolo de formă. Aş prefera uneori să fiu mai fluturaşă în schimbul dezamăgirii că am dreptate atunci când aş prefera să greşesc.

Totuşi, cu riscul de a trebui să ne străduim pe bune şi constant pentru a deveni cu adevărat mai buni, n-ar fi mai simplu dacă am purta mai puţine măşti? Fiindcă, odată ce acoperi tot, acoperi şi părţile bune. Poate părea mai sigur aşa, dar… nu e!

Cam aşa (se) întreabă Fata din port şi mi-a plăcut provocarea, chit ca nu-mi era neapărat adresată. Adică ce-aş face, de şi cu drag, dacă aş putea, pentru o lună, să-mi las jobul şi să mă dedic unui hobby. Păi să vedem…

Poate sună a clişeu dar mie îmi place ce fac, îmi place pe bune, îmi iubesc jobul joburile şi nu cred că m-aş reprofila. E drept, poate că aş face mai mult pro bono, aş lucra mai mult în zona ONG şi pe proiecte culturale care, din păcate, nu prea fac bani suficienţi cât să-şi permită PR buni şi bine plătiţi. Mda, e un cerc vicios, dar aia e. Deci (tot) comunicare all the way!

Totuşi, dacă mi-ar rămâne vreme şi aş avea banii necesari pentru asta, aş călători şi aş scrie despre locuri dar, mai ales, despre oamenii faini pe care i-aş întâlni. În secolul vitezei îmi pare că nu mai avem răgaz să observăm atâtea lucruri şi prea puţini îşi mai permit luxul de a remarca şi spune poveşti – Augustin Radu şi Cristina Bazavan sunt unii dintre aceşti puţini, apropo. Poate e şi din pricina avântului 2.0: suntem bombardaţi cu mesaje ce se vor care mai de care mai persuasive şi uneori – am observat asta – ne încâtă mai tare forma (ce vrem să auzim) decât fondul.

ăăăă… despre ce scriam eu aici?! Aşa! Deci hobby-urile mele de care uneori n-am suficient timp sunt plimbatul pe diverse coclauri şi oamenii frumoşi. Din când în când reuşesc să le combin! În rest, mai citim, mai gătim, mai facem un sport…