La Oradea e iar toamnă cu teatru, festival cu premii și, prin urmare, premianți! Festivalul de teatru scurt s-a terminat aseară, iar juriul, format din Alexa Visarion – regizor și scenarist- președinte juriu, Maria Zărnescu – critic de teatru, astistent universitar UNATC, Adi Carauleanu – actor și director artistic al Teatrului National Vasile Alecsandri Iași, Mircea M. Ionescu –dramaturg și Elisabeta Pop – critic de teatru, a acordat următoarele premii:

Sunt la Oradea pentru (doar) câteva zile, furate din agendă special pentru Festivalul Internațional de Teatru de aici, o manifestare care include, de fapt, mai multe festivaluri: teatru scurt, fringe si scoli de teatru, teatru pentru copii. Adicăăă… să fie belșug!

Deși aveam în plan să văd trei spectacole ieri, drumul și o sală neîncăpătoare m-au făcut să revăd, a treia oară și cu aceeași plăcere, Zic-Zac, spectacolul de teatru-dans, și în fine!, regalul artistic oferit de George Mihăiță și Marcel Iureș într-o „partitură??? semnată de Cătălin Ștefănescu după Moromeții și regia lui Alexandru Dabija: Păi… Despre ce vorbim noi aici, domnule?

Anul trecut am fost la Toamna Orădeană, şi mi-a plăcut şi am adus multe poveşti faine de acolo. Anul ăsta nu s-au aliniat agendele (nici măcar aia a festivalului cu pricina, dar asta e altă poveste) şi planetele, dar Oradea are, în perioada asta, un festival de teatru, internaţional chiar, şi de-asta s-a dus acolo Oltea Zambori aka Nebuloasa, şi a avut amabilitatea să scrie următorul guest-post – foarte mulţumesc!!!
Drept răsplată, Olteo, mănâncă o brioşă d-aia cu stafide de la Conti în numele meu! :))

Când am propus – iar ei au acceptat! – proiectul cu poveştile orădene celor de la Cosmote nu mă gândisem foarte clar la ce poveşti minunate o să descopăr în oraşul de pe Criş, nici nu aveam cum să-mi imaginez că există un dascăl atât de minunat ca domnul profesor Tifor sau că Oradea o are pe doamna Maricica şi cartea de onoare cu autografe de la atâţia artişti şi alţi oameni faimoşi din ţara asta! Cum aş fi putut?!

Au fost o încântare, toate, şi ar mai fi cel puţin una, de şi-o găsi răgazul să fie scrisă şi ea, cândva, fiindcă e o poveste în care se întâlnesc viaţa şi moartea, în care se vorbeşte despre un erou al timpurilor moderne. Dar să nu anticipăm…

Fără îndoială, oricare dintre noi păstrăm dragă şi preţioasă amintire unor dascăli ce ne-au format în anii de şcoală, făcându-ne să prindem drag de materia lor dar, mai ales, făcându-ne să devenim oameni buni, la fel ca ei, ne-au motivat, cu drag şi cu bândeţe, să ne autodepăşim.

Când am fost la Oradea, am întrebat în dreapta şi-n stânga de un dascăl special al oraşului (în fiecare loc există un asemenea om care îşi pune amprenta pe câteva generaţii) şi am fost îndreptată către profesorul de română, Dorel Tifor, pentru care nu am auzit decât vorbe de laudă, atât înainte cât şi după ce am stat de vorbă cu dânsul. De altfel, a acceptat cumva rezervat întâlnirea noastră fiindcă, zice domnia sa, “eu doar mi-am făcut treaba”.

Despre români se zice că-s un popor ospitalier. Tot ce se poate, dar în materie de servicii, mai ales când vine vorba de industria “opitalităţii”, mie mi se pare că n-am fi chiar cei mai pricepuţi din lume. Poate s-au schimbat generaţiile, iar cei mai tineri nu mai au şcoala veche a gazdei care te primeşte cu zâmbetul pe buze, cu ştiinţa de a nu spune NU, orice ar cere clientul. Pentru că, dacă e mulţumit, clientul revine, ba chiar mai spune şi prietenilor, iar bacşişul este peste măsură de generos.

Am avut ocazia să cunosc o asemenea gazdă la Oradea şi, mai mult decât atât, să mă bucur de atenţie şi poveşti. Figură celebră a oraşului, doamna Maricica, fiindcă aşa e cunoscută directoarea de la Restaurantul Butoiul de aur, fost Oradea, a învăţat meseria asta a zâmbetului toată viaţa, de la 18 ani, adică acum vreo jumătate de secol, când a intrat ucenică la Oradea. Ulterior s-a specializat  la şcoli de soi, inclusiv în Capitală, dar meseria aia bună, a învăţat-o acolo, printre mesele şi scaunele din vechiul restaurant.

Mi-am dorit să întâlnesc oameni speciali la Oradea, oameni care să fie inspiraţie pentru alţi oameni şi care să aibă poveşti frumoase de spus, şi cred că am reuşit. Totuşi, nu îmi imaginam că voi avea ocazia de a-l intervieva pe generalul Ioan Baş, numit doar cu o zi în urmă Inspector General al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU). Primul său interviu în aceată funcţie, aş putea adăuga, nu chiar cu modestie.

L-am găsit alături de colegi, sărbătorind numirea dar nu şi plecarea din Oradea. Pe tot parcursul discuţiei i-au sunat ambele telefoane: apeluri de felicitare. V-aş spune şi cine, că am auzit, dar a fost off the record şi, de fapt, nici nu cred că are importanţă. Cu siguranţă, însă, generalul Baş e un om preţuit de multă lume. Şi, după ce am stat de vorbă, aş zice că aşa şi trebie să fie!

Se spune că unei persoane îi trebuie aproximativ 30 de secunde pentru a-şi forma o impresie despre o altă persoană. Adesea, cred că “prima vedere” durează chiar mai puţin, mai ales că fiecare cară după sine o întreagă cutie cu instrumente de măsură sub formă de prejudecăţi. Şi să nu-mi spuneţi că nu aveţi. Toţi avem. Şi le folosim, că e comod, deh, mai comod decât să măsurăm de fiecare dată, din nou şi din nou, fiecare persoană cu care intrăm în contact.

Azi am mers pe jos spre hotel via Republicii, strada pietonală din Oradea. Am căscat gura la case, magazine, oameni, cafenele, pe măsură ce gradele Celsius se înmulţeau, permiţându-mi chiar să renunţ la geacă. Click!, Click!, am pozat ce mi-a plăcut, până am observat-o pe bătrânică.

Începând de astăzi, pentru două săptămâni, Oradea îmbracă haine de sărbătoare şi aşteaptă oaspeţi la sărbătoarea Toamna Orădeană, un maraton cultural cu artişti unul şi unul, din toate genurile, pentru toate gusturile! Casa de Cultură şi Primăria oraşului îşi dau mâna pentru a îndemna orădenii să se bucure de toamna lor, de poveşti, muzică, teatru şi, sper, de mulţi vizitatori!