Zâmbetul bunicii

Se spune că unei persoane îi trebuie aproximativ 30 de secunde pentru a-şi forma o impresie despre o altă persoană. Adesea, cred că “prima vedere” durează chiar mai puţin, mai ales că fiecare cară după sine o întreagă cutie cu instrumente de măsură sub formă de prejudecăţi. Şi să nu-mi spuneţi că nu aveţi. Toţi avem. Şi le folosim, că e comod, deh, mai comod decât să măsurăm de fiecare dată, din nou şi din nou, fiecare persoană cu care intrăm în contact.

Azi am mers pe jos spre hotel via Republicii, strada pietonală din Oradea. Am căscat gura la case, magazine, oameni, cafenele, pe măsură ce gradele Celsius se înmulţeau, permiţându-mi chiar să renunţ la geacă. Click!, Click!, am pozat ce mi-a plăcut, până am observat-o pe bătrânică.

Sigur, la ora 16 sau aşa ceva, nu vă imaginaţi ce mai freamăt, ce mai zbucium prin centrul oraşului! Cu toate astea, bătrâna se decupa din peisaj, distinct, ca un autocolant ale cărui margini nu-ţi trebuie. Era ca şi cum în jurul ei realitatea se derula cu încetinitorul.

M-am oprit pe o bancă lângă ea, curioasă. La început crezusem că e cerşetoare (v-am zis! cutia cu prejudecăţi), chiar dacă postura dreaptă nu sugera asta. Probabil pentru că, în ţara asta departe de perfecţiune, asociem bătrâneţea cu sărăcia. Nu era. S-a uitat şi ea către mine, şi am întâlnit privirea cu cei mai albaştri şi blânzi ochi. Nu mi-a răspuns la zâmbet, dar chiar şi aşa, mi s-a părut atât de mică şi fragilă şi de singură şi mi-a fost ruşine că m-am gândit la cerşetorie.

Şi mi s-a făcut dor de Darly. Tare dor.

Peste câteva minute, a apărut o doamnă mai tânără care a certat-o, blând, pentru că stă jos: Te-aş fi ajuns din urmă, trebuie să faci puţină mişcare. Ochii albastri s-au îndreptat, piezis, către mine, şi abia atunci mi-a răspuns la zâmbet. Un zâmbet ca de şcolăriţă prinsă cu tema nefăcută. Am fugit, ca să nu plâng.

Dacă mai aveţi bunici, daţi-le un telefon, vedeţi ce mai fac. Se vor bucura să vă audă.

Poveştile orădene sunt aduse printrerânduri de Cosmote.