Bună! Sunt eu, Domnul Sony, motanul!
Am deja câteva articole guestpostate aici, printre rânduri, unele s-au bucurat de un relativ succes, aşa că am prins curaj şi am realizat un interviu în premieră, o discuţie extrem de drăguţă cu exponentul unei noi specii, una descoperită recent de o agenţie de comunicare din România!!!
Este vorba de suriCATul de birou, un pisic accesoriu, dar nu precum găina Iuliei Albu, că ăsta micu’ e deştept şi nu s-ar face nimeni de râs cu el, şi mai şi vorbeşte, după cum o să citiţi voi mai jos! Şi, pe deasupra, nici nu e câine!
Simon Tofield e un tip englez care se pricepe la animaţie. Şi cum se întâmplă ca acest Simon să aiba patru pisici, Jess, Maisy, Hugh şi Teddy, pe post de muze, omul a îmbinat ce ştia el mai bine: pisici şi animaţie. Aşa au ieşit nişte filmuleţe foarte mişto despre apucăturile pisicilor, cu onomatopee pe care le (re)produce chiar Simon!
Iar azi, că tot vorbeam zilele trecute de pisicile care se bagă în valize, a apărut un filmuleţ exact despre problema asta. Unde mai pui că apar şi şoarecii chiţăitori – are si Domnul Sony doi şi îi aleargă zgomotos când ţi-e lumea mai dragă!
Când vine vorba de dieta pisicească am şi exemple bune dar şi exemple rele. De pildă, Sony nu primeşte decât extrem de rar altceva decât mâncare pentru pisici. Da, ar mânca şi carne, pateu de ficat, gălbenuş de ou, peşte, cremă de vanilie şi, mai ales, pepene galben. Dar nu-i dau decât foarte rar aşa ceva, pentru că ştiu că mâncarea lui de pisici este echilibrată perfect pentru dieta şi stilul lui de viaţă: un motan de zece ani, care are alergii şi face uşor dermatită de la mâncare (drept urmare, se scarpină, săracu’, până îi dă sângele), castrat acum trei ani şi care nu iese din apartamentul nostru decât pentru o scurtă plimbare pe palier, vizite la babe şi la veterinar.
Cu nasul şi palmele lipite de geamul prăvăliei de animale, Clara nici măcar nu se întoarse spre mama ei ca să-i adreseze întrebarea. Ştia, inevitabil răspunsul – atunci când venea, plictisit, automat – era “Nu”.
– Uite, pe asta mică, uite ce mică e, cred că nici măcar nu mănâncă prea mult…
Puii de mâţă din vitrină se jucau fără griji, neinteresaţi de toate privirile aţintite asupra lor. Mama Clarei se uită în treacăt spre mogâldeţe. Surâse scurt, în sinea ei: ghemele de blană chiar erau destul de simpatice, cu codiţele subţiri, ca nişte creioane, urechile mari si lăbuţele care se împleticeau mergând.
În timpul campaniei – proastă campanie, apropo! – am văzut spotul electoral al unui candidat care se cheamă Mîţu. N-am verificat dacă e ales, fiindcă mie îmi place să rămâin optimist, până la urmă, cât de tare se mai pot scumpi şi grăunţele alea de dietă, dar şi celelalte lucuri care mă privesc direct şi personal, şi anume… cam tot! Nu vreau să ajung pe străzi la vârsta mea!
Mi-a trecut prin minte atunci că candidez şi eu! Da, eu, ce?! Până la urmă am haină de blană, fiţe cât încape, mă gândesc numai la mine, îmi place să fiu mângâiat, scărpinat şi băgat în seamă, consider că mi se cuvine mâncarea cea mai de soi (nu porcăriile alea de dietă pe care mi le dă ea!), sunt blond ca Udrea, somnoros ca Antonescu, tupeist ca Ponta, manipulator ca Felix şi vocal cât trei Becali la un loc!
Cum stăteam eu la discuţii cu Beşliul la Casa Tiff, despre Chameleon – animal, siglă şi ziar de festival*! – şi despre alte festivalisme de la Comedy Cluj, am observat cum ne dădea târcoale o jivină mică, blondă şi păroasă, aparţinătoare a familiei felidelor, subspecia Catus Cinematograficus.
Fiindcă îmi e foarte dor de Catus Casnicus aka Domnul Sony, prietenul vostru, am încercat să iniţiez o conversaţie cu pisoiul în cauză, doar că acesta a reacţionat cu, pardon!, fundul la pis pis, fiind, însă, mult mai interesat de stat la pozat. Adică atunci când am scos telefonul să-i fac poze, ţuşti la prim plan, c-o labă ridicată, de parcă se aştepta să mă aplec şi să i-o sărut sau aşa ceva! Şi, pentru că a fost obraznic, i-am pus câteva vorbe în… bot lui Tiffuţ, că aşa îl cheamă!
Când colocatara mea bipedă a fost plecată pe la variate evenimente culturale, am primit şi eu un cadou: o plasă de pânză cu motan pe ea, perie dublă şi mânuşă pentru acelaşi scop mârşav, chinuitul pisicesc (nu suport periatul, nu-l suport!), o altă gentuţă în care să fie depozitate dispozitivele de chinuit Domnul Sony (adică eu!), o conservă şi un plic de la Purina (folosite în scop de mituire de către cat sitter! miam miam) şi, în fine, o carte! Mi le-a trimis pe toate acasă din deplasare, mai puţin cartea, pe care a citit-o ea întâi şi abia pe urmă am reuşit să pun şi eu labele pe ea. Deşi, vă daţi seama, era pentru mine!
Pe carte o cheamă “Dewey. Pisoiul din biblioteaca unui mic oraş cucereşte lumea” şi e povestea unui pisic, aşa ca mine, care chiar a cucerit lumea şi care mie mi se pare că şi seamănă un pic cu mine – vedeţi mai jos.
Când era mic, într-o iarnă rece-rece, brrrr!, Dewey a fost aruncat în cutia de colectare a cărţilor din librăria din Spencer, un mic oraş american din statul Iowa, şi pentru că a dat de o “mamă” bună, a fost adoptat şi a devenit pisoiul bibliotecii. “Mare chestie!”, o să ziceţi, voi, pisoii cititori, dar Dewey, pe numele lui întreg, Dewey Readmore Books, chiar a devenit faimos în toată lumea fiindcă, datorită lui, oamenii din Spencer au început să vină mai des la bibliotecă ca să stea la sfat cu motanul şi, între timp, mai puneau mâna şi pe o carte.
Fiindcă Dewey era foarte prietenos şi avea intuiţie pisicească, el ştia clar cine e supărat şi la cine trebuie să meargă şi să se aşeze în poală, fie că era vorba de cineva din personalul bilbiotecii sau de abonaţi. Încet, încet, deşi la început unii erau potrivnici, a cucerit oraşul iubind comunitatea, iar comunitatea i-a răspuns cu aceeaşi dragoste. Vestea despre acest motan sentimental, alintat şi prietenos s-a dus în toată America, apoi în Europa şi, în fine, până în Japonia, de unde o echipă TV a venit să facă un reportaj despre el, poftim dovada:
Ce v-am spus?!
Dewey a trăit 18 ani la biblioteca din Spencer, fără să iasă prea mult la plimbare de capul lui, cu o singură excepţie, când s-a speriat atât de tare de maşini că a tremurat sub o roată de camion două zile, până a fost găsit. Povestea nu e spusă de el ci de Vicky Myron, directoarea bibliotecii din Spencer (pensionată acum), “mama” lui Dewey, pentru care motanul din carte a fost un bun prieten şi consultant pe probleme de suflet.
Uitaţi încă un video:
Acestui pisic american îi plăceau brazii de Crăciun şi detesta să fie atins pe burtică, avea un maimuţoi preferat şi un fir roşu de lână cu care îi plăcea să se joace, era foarte mofturos, se căţăra pe cele mai înalte rafturi şi îi plăcea, ca şi mie, să se bage în cutii până îi rămânea fundul afară. Haha, el credea că dacă stă cu botul ascuns nu se vede, ca struţii!
Oricum, cartea asta e doar prima, ştiu că mai e una, fiindcă am văzut la el pe site că mai e una, sper s-o scoată cei de la Humanitas şi pe a doua, că vreau să mai citesc despre el. Dacă nu, mă uit la film, că se face şi film cu el, na!, cu Meryl Streep (vorbesc serios!) în rolul lui Vicky.
Mă rog. Ideea era că pisicile sunt foarte mişto şi că luaţi-vă o pisică. Data viitoare când scriu aici o să vă spun şi de ce suntem noi mai meseriase decât căţeii! Pa!
Azi a fost o zi specială, zi bonus, vorba Raluxei, aşa că am profitat de ea şi m-am recompensat cu câteva obiceiuri sănătoase după o perioadă foarte încărcată. M-am trezit târziu, le-am lăsat destul răgaz cerealelor să se înmoaie bine în Cremosso, m-am alintat cu o super mască pentru păr, apoi am luat prânzul cu o doamnă faină într-un loc cu multe fructe de mare (yummy!) şi pe urmă am hoinărit “de voie” prin curtea Muzeului Ţăranului Român ca să văd colecţia de mărţişoare 2012.
Se poartă pisicile, fără nici un dubiu vă spun că asta e moda! Mie îmi plac mărţişoarele simple, ca pe vremea copilăriei, iar de purtat nu-l port, oricum, decât pe cel de la tata, însă mi-e clar că anul acesta pisicile sunt mărţişoare, iar mărţişoarele sunt pisici! Se mai poartă şi diverse forme florale din pâslă, macrameuri, tricotajele, dar… pisici! De altfel, până şi doamna cu care am luat prânzul purta, deja!, tot un mărţişor cu coadă şi mustăţi.
Poftim de le vedeţi!
Dacă nu şi-ar lăsa blana pe hainele-mi, probabil că aş putea să-l port şi eu pe domnul Sony dimpreună cu un şnur alb roşu… Deşi cred că şnurul ăla n-ar avea viaţă prea lungă!
În afară de mâţe, am mai văzut mărţişoare realizate prin metoda quilling, foarte muncite: am aflat că producţia la răţuşte e de 3-4 pe oră:
Mie mi-au plăcut astea, în dulcele stil clasic, un fir roşu şi unul alb:
Am mai văzut unele cu vedete, la o adică, dacă-ţi plac tare, tare, ai putea prea bine să le porţi şi la piept… Sau nu? Cred că nu! :)
Mai originale – sau cel puţin eu le văd prima dată, au fost mărţişoarele Eugenii şi Like:
Tot din seria haioase erau şi cele pe care le puteai personaliza:
Fireşte, nu lipsea taraba cu turtă dulce şi nici florile uscate:
Pisici, flori, fete, filme sau băieţi, până la urmă nu contează! Important e că mâine vine vine primăăăăvaraaa!, că e martie, că începe luna cadourilor pentru Ruxandra (1, 8, 9 şi, mai ales, 12, mulţumesc anticipat!) şi că asta cu Mărţişorul e tradiţia mea populară preferată!
Totuşi, după aşa o revărsare de modele, m-am gândit ce fel de mărţişor ar fi eu dacă aş fi un mărţişor şi, ştiţi ceva? Cred că tot o pisică aş fi! O pisică albastră :))
Probabil suntem mai puţin populari decât prietenii noştri. Şi cică ar exista şi un “follower paradox” – mie nu mi se pare că stă în picioare, dar poate voi sunteţi mai pricepuţi şi aveţi altă părere.
National Geographic publică un articol despre brăţările din aur făurite de daci, arătând că anticii locuitori ai Transilvaniei erau bogaţi în aur. Da, bine. Deşi povestea în sine nu are nici o legătura cu Dracula, URL-ul conţine şi Dracula şi vampiri. Irelevant, altfel, dar măcar e bine documentat.
Doamnele balene nu pierd timpul când vine vorba de împerechere, aşa că nu comentează la un sex în grup. În acest sens, domnii balenă sunt dotaţi cu o “aparatură” formată din două “bile” ce câtăresc o tonă fiecare şi un “creion” de peste doi metri lungime! Mărimea contează!
În fine, mă întreb dacă pisicile ar putea fi educate să facă şi lucruri utile, cum ar fi, de exemplu, stersul prafului cu coada. Că statul în două labe nu ajută prea mult bunul mers al gospodăriei.
