Aseară, după un film, am ieşit în faţă la Sun Plaza să fumez o ţigară până să iau metroul spre casă. Butonam telefonul când mi-a atras atenţia o bătrânică: tocmai ieşise pe uşa rotativă cu un căruţ din ăla pe două roţi cum folosesc bătrânii.

Mi-a atras atenţia pentru că era mărunţică, mergea foarte aplecat, aproape de 90 de grade, însă avea o jachetă cu nasturi la două rânduri, roşie, elegantă, şi, n-aş putea băga mâna în foc, că-s uşor mioapă, dar cred că purta perucă. Era o bătrânică foarte respectabilă şi simpatică, vă spun! Şi avea şi baston.

– Putem să luăm o pisică?

Cu nasul şi palmele lipite de geamul prăvăliei de animale, Clara nici măcar nu se întoarse spre mama ei ca să-i adreseze întrebarea. Ştia, inevitabil răspunsul – atunci când venea, plictisit, automat – era “Nu”.

– Uite, pe asta mică, uite ce mică e, cred că nici măcar nu mănâncă prea mult…

Puii de mâţă din vitrină se jucau fără griji, neinteresaţi de toate privirile aţintite asupra lor. Mama Clarei se uită în treacăt spre mogâldeţe. Surâse scurt, în sinea ei: ghemele de blană chiar erau destul de simpatice, cu codiţele subţiri, ca nişte creioane, urechile mari si lăbuţele care se împleticeau mergând.

Ştiu că îi iubim pe Fraţii Grimm, şi Google îi iubeşte, le-a dedicat azi un doodle foarte simpatic, povestea cu Scufiţa Roşie, iar copilăria noastră era mai săracă dacă n-am fi văzut câte zece minute săptămânal din Albă ca Zăpada lui Disney la Gala Desenului Animat! Ştiu! Şi mie îmi plac basmele lor, am două cărţi groase cu poveşti de Fraţii Grimm care au necesitat legare de la atâta citit şi recitit!
Sunt minunate poveştile şi e grozav că, şi datorită lor, am prins drag de citit! Însă ce învăţăminte tragem noi din basmele celor doi fraţi? Aud? Lasă că vă spun eu!

Nu am fost un copil foarte zvăpăiat, dar mi-am luat revanşa mai târziu, în liceu. Aveam, desigur, oră de venit acasă, şi, normal, nu o respectam aproape niciodată! Uneori mă certau, alteori reuşeam să mă strecor în camera mea fără discuţii suplimentare! Mă enerva foarte tare chestia asta! Uneori, când veneam spre casă, vedeam silueta mamei la geam. “De ce stai, mama, la geam? Crezi că vin mai repede?”, îi spuneam, parcă uşor vinovată, şi încercam, o vreme, să fiu punctuală. Nu dura prea mult, însă, fiindcă jocurile de baschet sau plimbările sau poveştile până seara târziu, îmi păreau mai captivante decât îngrijorarea mamei.

Artiştii sunt o specie aparte de oameni. Adesea plecaţi de acasă, lucrând la ore mici, fanii se aşteaptă ca buna lor dispoziţie şi disponibilitate să fie mereu prezentă şi chiar au uneori senzaţia că artiştii ăştia sunt un bun public, că le aparţin, uitând, adesea, că sunt, totuşi, oameni. Cu probleme, griji, chefuri şi nechefuri. Cu ore multe petrecute pe drumuri, de la un concert la altul, cu pregătiri, repetiţii, probe de sunet… în fine, credeţi-mă pe cuvânt: ceea ce se vede pe scenă e doar un rezultat al muncii lor de dincolo de lumina reflectoarelor.

Deşi poveştile orădene pe care le aduc printrerânduri  încă urmează să fie scrise şi publicate, eu am plecat azi dimineaţă de la Oradea. Cu păreri de rău că a durat doar o săptămână şi, sunt sigură, nu am apucat nici pe departe să mă bucur de tot ceea ce are de oferit acest frumos oraş! Ba chiar zic mersi! c-am apucat, totuşi, să probez piscina cu apă termală de la Continental – dacă şi de data asta reveneam acasă fără experienţa asta zău c-aş fi fost încă şi mai tristă de despărţire!

Deeeeeci, am plecat spre Cluj. Cu trenul, ta tam ta tam, aproape trei ceasuri printre peisaje minunate de-a dreapta şi de-a stânga drumului, cam aşa:

Se spune că unei persoane îi trebuie aproximativ 30 de secunde pentru a-şi forma o impresie despre o altă persoană. Adesea, cred că “prima vedere” durează chiar mai puţin, mai ales că fiecare cară după sine o întreagă cutie cu instrumente de măsură sub formă de prejudecăţi. Şi să nu-mi spuneţi că nu aveţi. Toţi avem. Şi le folosim, că e comod, deh, mai comod decât să măsurăm de fiecare dată, din nou şi din nou, fiecare persoană cu care intrăm în contact.

Azi am mers pe jos spre hotel via Republicii, strada pietonală din Oradea. Am căscat gura la case, magazine, oameni, cafenele, pe măsură ce gradele Celsius se înmulţeau, permiţându-mi chiar să renunţ la geacă. Click!, Click!, am pozat ce mi-a plăcut, până am observat-o pe bătrânică.

Am mai văzut bărbaţi care cară poşeta partenerei, unii stingheri, alţii nebăgând de seamă că în viaţa de cuplu ei au rolul de… măgar. Treaba lor! Dar să-i cari sandalele… Ei, asta e al’ceva, nu vi se pare?!

Oare e Făt Frumos care o aşteaptă pe prinţesă cu condurii magici în mână? – mă rog, era în faţa terasei de la Caru cu bere, dar na, e o poveste modernă :)) O fi antrenor al vreunei fete care o să participe la concursul de alergat pe tocuri, în weekend? Habar n-am! Voi ce poveste credeţi că are domnul cu sandale?

Azi am primit al doilea colet şi, odată cu el, pe ursuleţul Otto. Mă rog, nu chiar pe el, ci autobiografia lui. Am şi citit-o, e o carte pentru copii şi nu are foarte multe text. În schimb are desene făcute în creion chiar de autor, desene frumoase, ca şi povestea lui Otto. O aventură extraordinară, apropo, cu război, prieteni pierduţi şi regăsiţi, o călătorie peste ocean, bucurii şi tristeţi. De citit.

L-am aşezat pe Otto lângă celelalte două cărţi de care nu m-aş despărţi niciodată: Prinţesele lui Şerban Foarţă şi Micul Prinţ, varianta cu desenele lui Saint Exupery. Ambele, teoretic, cărţi pentru copii, ca şi Otto. Şi totuşi, eu le găsesc delicioase chiar şi azi, când actele de identitate mă despart de vârsta copilăriei.

Bineînţeles că le-am scos şi pe ele de pe raft şi le-am răsfoit. Mi-am mai amintit de Habarnam (e acasă la ai mei) şi de Natalia Durova, căpriorul Biţă şi motănaşul Tumbă – mai ştie cineva de cărţile astea??

A! Şi pentru că tot a venit vorba, aş vrea şi eu, cu împrumut, măcar, Aventurile lui Ciopîrţilă de Tiberiu Utan. O caut de vreo doi ani prin anticariate, şi pe net şi pe la Universitate, dar n’o găsesc.

Ia să vedem cine ce citea când era de-o şchioapă. Să zicem… tinereii Cristi, Stefan, Diana, Aiurea, Marieta, Sorin şi, deşi ştiu că nu se joacă leapşa dar poate zice la comentarii sau pe twitter, Arhi.