Joia trecută am avut prilejul să-l ascult pe unul dintre vorbitorii de la The Power of Storytelling într-un eveniment restrâns organizat de UniCredit, partener al conferinței. Cel care a stat în fața noastră și ne-a vorbit despre scimbare a fost Chris Jones (US Esquire și ESPN Magazine) și toată audiența a fost cucerită de poveștile sale, dar și de cât de bine a știut să le livreze, captivând întreaga audiență.

M-a rugat să nu-i dau numele, pentru că nu e, spune ea, și nici nu vrea să fie vreo ???vedetă??? doar pentru că face ce i se pare firesc. O să-i respect dorința, desigur, dar eu tot cred că e un exemplu de viață activă și de cum vârsta din buletin e mai degrabă o șansă de a-ți capitaliza și extinde experiența și nu vreo piedică.

O să-i spunem D., de la ???doamna profesoară???.

Într-o economie de piață atât de bramburită cum e cea din România, există mulți oameni care se tem că vor rămâne fără job, fără ???siguranța zilei de mâine???. Știu că sintagma asta sună clișeistic atunci când n-ai dubii legate de venitul cu care să-ți umpli coșul zilnic și să plătești facturile curente, dar când ai, ei bine, realitatea nu e prea simpatică.

Taman am cetit un articol despre tendințele in marketingul lui 2020 și, coroborat cu ce scrie azi Marta la ea pe blog, m-a luat râsul. Fiindcă pe-afară se fac lucruri cu miez și cu cap, iar la noi încă se trimit comunicate de presă care nu spun nimic, iar când ceri detalii concrete ți se răspunde cu un citat din același comunicat de presă care nu spune nimic. True story, folks!

Era o dimineaţă mohorâtă, dar pe Afanasie Pop nu asta îl deranja ci faptul că se trezise atât devreme într-o zi de duminică. Ce-i drept, şi adormise greu. Probabil că era de la filmul pe care îl văzuse înainte de culcare, o aiureala cu zombi care invadaseră lumea. Nici măcar cartea pe care o începuse după, Arcul de triumf, nu-l ajutase să adoarmă. Citise aproape o sută de pagini înainte să-l doboare somnul.

Ah, mii de pisici albastre!, îşi spuse, trecând în sufrageria micuţă. Lăsase geamul deschis la balcon, sau poate-l deschisese ploaia ori una din pisici, iar carpeta era udă fleaşcă. Din nou!

Blocul în care am copilărit, şi în care ai mei continuă să locuiască, e un bloc mic, cu doar opt apartamente, iar copiii din el învăţau la trei şcoli diferite. Ne ştiam, unii dintre noi eram chiar prieteni, dar nu se poate spune că aveam o gaşcă. Laurenţiu avea peşti, Ioana avea pian de jucărie şi triolă, dar Dănuţ avea cele mai faine cărţi! Din biblioteca de la etajul patru mama lui, doamna profesoară, mi-a ales Mary Poppins, Cişmigiu & Co, Crocodilul Ghena şi alte poveşti pe care le-am iubit nespus în copilărie şi le iubesc şi-acum, chiar dacă, teoretic, am depăşit vârsta cu pricina. Nimeni, niciodată, nu e prea adult pentru Mary Poppins!

Între timp, ceilalţi copii s-au mutat din bloc, chiar şi Dănuţ, la casa lui, dar doamna profesoară a rămas acolo, e prietenă cu ai mei şi, într-un fel, mi-a devenit şi mie apropiată fiindcă e, în lipsă de alt termen, dar şi prin comparaţie cu ai mei, mai conservatori, foarte cool.  

Când eram copil aveam o umbrelă mică, pe măsura mea. Era roşie cu buline albe, iar mânerul avea forma unui iepuraş. Mult timp după ce am primit-o, am ieşit cu ea afară chiar şi în cele mai toride condiţii, în ciuda faptului că ideea cochetei umbrele de soare îmi era – pe vremea aceea – complet străină.

Am copilărit lângă Gara de Nord, înspre Titulescu, zona cât de cât mai spălată. Asta nu mă împiedică să sufăr când văd mahalaua, cu Feroviarul, librăria Caragiale şi Hala Matache, pusă la pâmânt. Asta, însă, e o altă poveste.

Lumea mă întreabă dacă e o zonă sigură. Pentru mine e, altfel nu mi-aş fi cumpărat apartament tot aici. De fapt, acum nu mai sunt aşa de sigură. Homleşii s-au înmulţit în ultima vreme şi şi-au făcut cartier general în părculeţul de lângă policlinica CFR, în spatele benzinăriei. Când treci prin zonă pute a jeg de-ţi mută nasul. Amorţiţi de chimicalele pe care le respiră din pungă, nu sunt agresivi deloc. Doar prezenţa lor e, ca o afecţiune ce nu-ţi provoacă dureri, dar care imprimă respiraţiei un damf respingător.

Cum v-am spus, am fost câteva zile la Strasbourg pentru o documentare legată de funcţionarea şi, mai ales, comunicarea Parlamentului European. Aş fi vrut să am răgaz pentru a scrie din timpul călătoriei dar, chiar şi dacă aş fi reuşit să înghesui câte o oră de scris în programul extrem de plin, nu cred că ar fi ieşit ceva de care să fiu mulţumită întrucât experienţa asta s-a întâmplat până în ultimele ore ale călătoriei, în care, ultimele pe lista de discuţii a plenului PE au fost situaţiile din Djibouti şi Nigeria – în ambele state fiind vorba de încălcări al drepturilor omului şi libertăţi civile.

Cristi Hordilă e Director al TIFF-ului şi mai are vreo câteva îndeletniciri manageriale pe lângă asta: se ocupă de APFR, e membru în European Film Promotion, dar nici astea nu-i sunt de ajuns, după cum o să citiţi. L-am alergat câteva zile în timpul TIFF ca să-l prind la un interviu, şi am făcut asta pentru că mi se pare inspiraţionala povestea lui (acum, că am folosit cuvântul ăsta, o să spună că-l iau peste picior, dar nu e deloc aşa, pe cuvânt!) şi felul în care a ajuns să ocupe funcţiile astea la nici 27 de ani.

O parte însemnată a acestui interviu a apărut deja în revista BIZ, iar Cristi vorbeşte acolo despre bani, sponsorizări şi provocări pentru TIFF şi pentru industria cinematografică în general. Dar eu am vrut povestea din spatele poveştii. Şi, pentru că în următoarele zile o să fiu la Strasbourg cu net franţuzesc şi scump, vă las în compania lui Hordilă (aşa îi spune toată lumea) cu o poveste în care cineva vorbeşte chiar mai mult decât mine. Şi are ce povesti!

Aşadar, fără alte introduceri, Cristian Hordilă, într-un interviu oferit de un partener pentru excelenţă, Mercedes-Benz!