Asta din titlu e o vorbă pe care o avea și probabil încă o are unul din managerii cu care am lucrat în presă. Zicea asta când eu sau colegul de la Marketing ceream bugete pentru vreo campanie. Că, na, oricâta creativitate ai în traista cu care te prezinți de-acasă, niște buget, acolo, tot iți trebuie ca să faci o campanie. Sigur, provocarea de a face lucruri memorabile cu buget mic e cel mai bun exercițiu pentru antrenarea creativității. Fiindcă, nu-i așa, cu bani poate oricine!

La asta mă gândeam ieri, la workshopul susținut n cadrul Comedy Cluj, de Liviu Neagoe, creativul șef de la Good Hands, o companie care se ocupă de crearea vizualurilor pentru promovare de film: trailere și postere.

Îmi place mult ideea celor de la Easyjet de promovare a teatrului şi a pieselor lui Shakespeare dar şi faptul că se străduiesc ca ziua de 23 aprilie să devină, oficial, Ziua Shakespeare, acum, când se împlinesc 450 de ani de la moartea dramaturgului. Prin urmare, au găsit cel mai în vârstă domn (91 de ani) care se numeşte William Shakespeare, au vopsit un avion cu portretul celebrului scriitor şi vor organiza spectacole de teatru în aeroporturi dar şi o reprezentaţie specială a piesei Romeo şi Julieta chiar la bordul cursei lor către Verona – cât de drăguţ e asta?!

Mai mult, promovează semnarea unei petiţii prin care 23 aprilie să devină Ziua Shakespeare, considerând că la aşa moştenire culturală se cuvine măcar o zi dedicată. Spre uimirea mea, în câteva zile, de când au pus petiţia online, nu sunt decât 555 de semnături. Cam puţine… Ei au nevoie de 10.000 pentru ca guvernul să ia in considerare petiţia şi să publice un răspuns oficial (de endorsare sau… nu!) şi 100.000 de semnături pentru ca iniţiativa să intre în dezbatere parlamentară.

Mi s-a întâmplat de mai multe ori, lucrând ca om de comunicare pe proiecte cu o componentă culturala, să nu găsesc informaţii suficiente sau bine structurate despre actorii implicaţi într-un proiect sau altul. Mi s-a întâmplat asta şi ca om care duce informaţia mai departe, către public, sau chiar ca “simplu cetăţean” care încearcă să afle mai multe despre un actor văzut pe ecran sau la teatru. În ce a mai jucat? Ce proiecte mai are? Unde mai pot să-l văd?

Poate o să vă surprindă, dar uneori răspunsul la întrebări atât de simple când vine vorba de un artist nu e deloc uşor de găsit. Din motive care îmi scapă, cei mai mulţi actori aleg să nu facă nici măcar lucrurile de bază când vine vorba de (auto)promovarea lor. Şi e păcat!

Guest post by Domnul Sony. Adică eu, motanul!
Fără modestie, eu cred despre mine că sunt deştept. Probabil are legătură cu educaţia şi toate cărţile alea peste care am dormit din când în când, poate că scurta perioadă în care am purtat agăţat de coadă atributul “maidanez” o fi avut şi ea vreo importanţă, sau faptul că am fost lăsat singur acasă, în câteva rânduri chiar!

Prin urmare, când a venit o cutie mare de la curier cu mâncare “pentru pisici isteţe” am fost sigur că nu au greşit adresa: sigur era pentru mine!

Primul produs Farmec şi, cred, cel mai cunoscut dintre ele, laptele Doina, s-a lansat în 1965, iar doi ani mai târziu la Cluj-Napoca începe producţia seriei de succes Gerovital H3 by Ana Aslan. În 1969, tot la Cluj-Napoca se realizează o altă premieră, primul produs cosmetic produs în România sub formă de spray. Găsiţi o întreagă istorie a companiei chiar pe site-ul lor, cu fotografii, unele chiar de epocă.

Şi, mai nou, o găsiţi şi muzeul amenajat în incinta celui mai nou magazin Farmec, ale cărei porţi se deschid mâine la Cluj, la parterul blocului spray – şi dacă eu, bucureşteancă, ştiu unde e blocul ăla, voi, cei din Cluj îl găsiţi, probabil, cu ochii închişi sau aşa ceva! Deşi, hm, proababil că voi ajunge acolo mâine înaintea unor clujence! :)

Din păcate, la noi managerii de presă au omorât multe produse media, unele chiar bune, iar una din probleme a fost lipsa lor totală de imaginaţie şi deschidere la capitolul promovare. Şi acum e la fel: încă se promovează inserturile în locul produsului propriu-zis, iar “ştirile” despre alte canale media din acelaşi trust sunt, de cele mai multe ori, o peltea sinistră, o bidinea cu sirop, cum ar zice colegii din Redescoperă.

A fost odată ca niciodată un povestitor român pe care îl chema Ion Creangă. Atât de talentat încât, deşi n-avea blog, amintirile, poveştile şi povestirile sale au rămas cititite şi peste ani, mulţi ani, mai bine de un secol. Ba chiar unul dintre basmele sale, Harap-Alb, a devenit obiect de studiu pentru şcolarii din România, că poate s-o prinde ceva de ei. Ei, aş! Basmul, fie el şi cult, sau poate mai ales ăla cult, nu prinde la tineretul studios al ţării. O fi cult, da’ e la fel de cool pe cât ni s-ar părea acum Florin Piersic în colanţi! Exact!

Azi am văzut pe facebook o fotografie cu o carte care ardea, asta:

de aici

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că fotografia cu pricina nu a fost postată de vreun cocalar picat la bac ci de o editură, şi e doar una dintr-o serie cu cărţi distruse. Unele au devenit bărcuţe, altele fluturi de hârtie iar una a fost nemilos “scobită” pentru a deveni casetă de păstrat telefonul.

Toată grozăvia vine ca urmare a unei idei de promovare a editurii cu pricina pe plaja de la Vama Veche, iar cărţile, spun reprezentanţii editurii, nu pot fi comercializate pentru că au “defecte de tipar”. Am întrebat, la telefon, care şi cât de grave erau aceste defecte, dar nu am aflat. E drăguţ că editura şi-a trimis reprezentanţi pe plaja de la Vama Veche, e fain că fac eforturi pentru promovarea cărţilor şi a lecturii, dar, vai!, hai să facem ceva drăguţ din cărţile pe care nu putem noi să le vindem, în sensul distrugerii lor fizice, ei bine, asta nu mai e drăguţ!

Arată-ne ce lucruri frumoase poți face cu paginile unei cărți: origami, decupaje, sau mai bine zis Do It Yourself.  Vei primi o carte surpriză pentru că participi și te înscriem în concurs – iată cum bunele intenţii de promovare a cărţilor dau naştere unor mai puţin bune idei de PR. Sigur, nu e vina editurii că un cetăţean creativ a dat foc la carte, că atâta l-a dus pe el mintea, dar, dincolo de foc, nici “origami sau decupaje” nu sună neapărat mai bine dacă te gândeşti la soarta cărţilor.

Poate, aşa cum a comentat cineva pe FB la poza cu pricina, se puteau dona, se puteau recicla – nu pot să comentez asta pentru că, aşa cum am spus, nu ştiu cât de grave erau greşelile de tipar. Poate se putea face un colaj. Sau un perete, un iglu, ca-n poza de mai jos, sau altceva.

Sigur, asta n-o să afecteze vânzările editurii, mai ales că au titluri ok şi o politică bine implementată de reduceri la preţuri. Dar când o editura organizează o campanie în care cărţile de citit devin cărţi de joc, nu e de bine. Nu pot decât să sper că greşelile alea de tipar erau atât de grave încât cărţile chiar nu se puteau citi, altfel cel puţin o bibliotecă suspină acum.

PS Şi replica, în comentarii, a reprezentanţilor editurii. Ziceţi voi dacă acum e mai ok (sau nu) ideea lor de promovare:

Noi nu am ars cartile si nici nu am incurajat distrugerea lor lipsita de sens. Cartile respective, cu zeci de pagini lipsa, erori de tipar, pagini netaiate, nu pot fi citite in adevaratul sens. Sa le dam „copiilor sarmani??? ar insemna ca le dam resturi. Preferam sa le dam carti intregi, bune de citit.