Azi am plâns

Pierderea unui prieten patruped, mai ales unul pe care l-ai avut mereu în preajmă, în casă, vreme de aproape 11 ani, este, fără îndoială, un moment trist şi greu. Mai ales când diagnosticul vine din senin, mai ales după ce, în ciuda rezultatelor de la analize, ai făcut tot ce se (mai) putea, sperând că, cine ştie, apare vreo minune. Tu, cea fără de răbdare, ai tăiat felii de ficat sau carne în bucăţi mici, le-ai pus în faţa bolnavului şi ai numărat fiecare dumicat, apoi fiecare lipăit din bolul cu apă şi minute de somn profund şi ai sperat că fiecare mililitru de tratament împins cu seringa îl va ajuta pe prietenul blănos să demonstreze că, într-adevăr, pisicile au nouă vieţi.

Şi când, într-un final, după ce a fost mai bine, starea lui a devenit foarte rea, ai luat decizia corectă pentru el  şi l-ai dus la medic, de data asta ca să-l scape de chin. Şi ai stat cu el până în ultimul moment, după care l-ai pus într-o cutie frumoasă alături de jucăria preferată, ai săpat o groapă şi ţi-ai luat la revedere.

Am trecut prin toate astea acum zece zile cu Domnul Sony şi tot nu pot să scriu despre ele la persoana întâi.

Nu m-am gândit niciodată că pierderea lui va fi poate fi atât de dureroasă şi paralizantă sufleteşte, chiar şi cu sprijin de nepreţuit primit din partea prietenilor* (virtuali, cei mai mulţi, dar nu numai) care au şi ei animale şi înţeleg că atunci când îţi pierzi prietenul blănos nu e un fleac, e chiar o dramă. Iar la mine toată povestea asta s-a întâmplat pe un fond care nu era, oricum, prea vesel.

Ca la fiecare criză, indiferent de felul sau originea ei, s-a declanşat mecanismul de criză, ăla în care luciditatea nu lasă loc prea mult emoţiilor, astfel ca mintea să poată lua cele mai bune decizii. E o însuşire pe care nu ştiu cum am dobândit-o dar care m-a ajutat mult, şi personal şi profesional. Însă blocarea emoţiilor e uneori atât de desăvârşită încât nu pot să plâng. Iar după ce s-a terminat totul am vrut să plâng, să fac ce-ar face oricine în situaţia asta, să plâng plânsul ăla care te descarcă, să jelesc. N-am putut. Până azi.

Azi, în piaţă, trecând pe lângă magazinul din care îi cumpăram mâncare şi nisip, domnul care vinde acolo era în uşă şi m-a salutat zâmbind: Azi ce vă trebuie? Şi, fără să-mi dau seama, am spus vorbele pe care nu le-am spus deloc până azi: Nu mai am pisicul. A murit.

Până să ies din hala mică din Matache, cea în care e petshopul, mi s-au umplut ochii de lacrimi şi, în sfârşit, în drum spre casă şi acasă, am plâns. Nu e neapărat mai uşor acum (o să fie, ştiu asta) dar măcar o parte din durerea aia care mă apăsa aproape fizic s-a dus.

Nu ştiu când sau dacă îţi trece felul ăsta de dor. Şi, da, probabil că o să fie un pisic mic, vreodată, dar nu chiar acum, fiindcă, aşa cum văd eu lucrurile, aia trebuie să fie o altă relaţie, nu un înlocuitor. Deocamdată, însă, e un soare blând şi linişte afară iar eu mai am încă de exersat (prea) liniştea din casă. A fost, de altfel, prima dată când am plâns aici, în casa asta, şi Sony n-a venit grămadă peste mine să mă facă să zâmbesc în felul lui pisicesc.

Dar am zâmbit amintirii. Şi ştiu, totuşi, aşa cum îmi tot repetă un prieten, că “o să fie bine”.

* nu aveţi idee cât de mult a contat sprijinul ăsta şi cât sunt de recunoscătoare tuturor.