Când eram mică, ai mei aveau un casetofon Sanyo şi câteva casete BASF portocalii pe care era mult ABBA, ceva Boney M, nişte Harry Belafonte. Şi o casetă originală, singura, cu Donna Summer, pe care, cam pe când m-am prins eu cum funcţiona aparatul, am ascultat-o până am făcut-o praf, cântând şi dansând ca o viitoare speranţă ce mă credeam, demnă cel puţin de Steaua fără nume – Loredana, fereşte-te că vin!
Deci se poate spune că am crescut cu Donna Summer, iar artista mi-a plăcut şi mai încoace, în anii în care renunţasem deja să fiu vedetă… cel puţin pe scenă! :)
De-aia a fost aşa, cam aiurea, când am aflat că s-a prăpădit, azi, la 63 de ani. Vedeţi voi, când eram copil mi se părea că vocile de pe casetă sunt nemuritoare.
Ei, de-acum cred că vor monta şi-un discoball prin cele raiuri..
R.I.P… Si eu am avut senzatia ca vedetele sunt nemuritoare (mai ales cele cu care am crescut), dar mi s-a demontat aceasta credinta odata cu moartea lui Michael…