Ieri am fost la unul dintre centrele Salvaţi Copiii, în cartierul Dămăroaia cu intenţia declarată de a scrie unele dintre poveştile copiilor care învaţă acolo. Intenţionam să scriu ceva care să umble la coarda voastră sensibilă, să vă impresionez, ca să vă fac fie să licitaţi, fie să participaţi la tombolă, dar m-am răzgândit după ce i-am cunoscut pe copii. Ei nu au nevoie de milă, compasiune ori clătinări din cap, nu. Au nevoie să nu întoarcem capul. Conştient, asumat.
Elena, Vlăduţ, Narcisa, Ana Maria, Vasile, Florin, Ruxandra, Mirela, Marius, Violeta, Andreea. Toţi au vârste cuprinse între 8 şi 14 ani, doar unii dintre ei au silabisit, cu greu, “pî rî a… aaaa… liii nî e” pe cutiile cu bomboane pe care le-am dus. Ea e Ruxandra.
Provin din familii dezorganizate, cu părinţi plecaţi în lume sau părinţi cărora le pasă prea puţin de ei şi de viaţa la care îi condamnă prin privarea de educaţie, de atenţie şi, nu în puţine cazuri din păcate, de afecţiune. Merg la centru câteva ore pe zi, punând la încercare răbdarea şi priceperea doamnei Mimi şi a Alexandrei, care se străduiesc să facă “lecţii” cu ei.
E greu, domnişoară. Ei au vârste diferite, unii dintre ei nici literele nu le ştiu, cu alţii am ajuns la citit sau scris după dictare, cu alţii abia repetăm tabla înmulţirii. Nu avem suficient spaţiu ca să-i separăm pe nivel de învăţătură, dar facem tot ce putem ca să acordăm atenţie fiecăruia – îmi spune doamna Mimi.
Le-am povestit copiilor de cei 10 de nota 10, le-am spus câteva vorbe despre fiecare, i-am întrebat dacă pot să le trimită un mesaj. Au fost de acord cu toţii că “mulţumesc” e cel mai frumos, şi au mai adăugat, fiecare, câteva desene.
A fost nevoie să-mi amintesc de orele de caligrafie din clasa a doua ca să le arăt unora cum se face A sau c de mână ca să-şi scrie numele pe foile cu desene. A fost nevoie de toată stăpânirea de sine (de mine!) ca să nu-mi dea lacrimile când Mirela, cea mai mică dintre ei, m-a îmbrăţişat după ce i-am închis geaca sau când mi-au povestit ce-şi doresc de Crăciun. Lucruri simple, cum ar fi, de exemplu, portocale.
De ce să-ţi pese?
Situaţia lor nu e roz deloc. Nu mai sunt primiţi în şcolile de stat după o anumită vârstă, decât dacă trec un examen pe care, 99% dintre ei, nu au cum să-l treacă. Sunt izolaţi din pricina etniei (spuneţi ce vreţi, ştim cu toţii că un copil de ţigan are mai puţine şanse să se integreze!), din pricina ignoranţei părinţilor, din pricina sărăciei şi a indiferenţei. Sunt condamnaţi la excludere socială iar rezultatul va fi că, peste 10-15 de ani, nu doar că nu vor produce nimic, ba dimpotrivă.
Nu e vina lor. Nu e nici vina noastră. Dar spre deosebire de stat, căruia i se rupe cu tărie de toţi, noi, fiecare, oricare, putem schimba viitorul pentru aceşti copii. Dacă un creion colorat în plus îi face să-şi descopere talentul la desen, dacă un abecedar îi ajută să ştie citi, dacă un abac îi ajută să înveţe cât fac 2+2, pentru ei e mare lucru. Au o şansă în plus de a produce ceva util în loc de a deveni infractori sau simpli asistaţi social.
Sunt multe cauze care vă cer mărinimia acum, de Crăciun. Printre ele, şi aceşti copii. La schimb, ca să fie mai uşor, ştiţi deja ce puteţi câştiga. Mă rog, pe lângă mulţumirea că aţi investit în viitor. Şi nu doar al lor…
Tombola pentru Brăduţ (La mulţi ani, domnu!)
Adi, Diana, Mugur, Roxana si Alex, Daniela, Viorel, Daniel, Răzvan, Oltea au şi ei brăduţi numa’ buni de licitat.
Leave a Reply