Nu sunt o entuziastă a Crăciunului, nu mă simt mai veselă decât în alte ocazii, nu țin să-mi umplu casa cu decorațiuni noi pe care, ulterior, știu că trebuie să le pun undeva pentru celelalte 350 de zile din an.
Cu reclamele de Crăciun, însă, e altă discuție.

Mă uit și eu, ca toată lumea, la seriale medicale: Grey’s, The Good Doctor, Chicago Med. Întâi pentru că-s irezistibile: e greu să nu vrei să vezi, atât cât se arăta într-o astfel de producție, cum suntem, la propriu, pe dinăuntru. Apoi, firește, și pentru povești, ale protagoniștilor, dar mai ales ale pacienților. Sunt acolo drame care, într-o măsură sau alta, se pot întâmpla oricui, și vorbesc aici atât de pacienți, cât și de cei care-i iubesc.
În continuare, însă, cea mai mare dramă mi se pare să-ți pierzi copilul. În viața reală.

Am primit de la Oana Botezatu o provocare și cea mai nouă adăugire în colecția #PeCuvânt, cea cu vorbe bine alese și parfumuri pe măsură. ÎMBRĂȚIȘARE vine cu aromă de cașmir, ceai de portocale și ghimbir. Provocarea era o poveste despre o îmbrățișare și am știut de când am citit bilețelul Oanei care e cea mai specială pentru mine. N-am avut prea repede răgaz să scriu, dar, încet-încet, se aliniază planetele. Și poate-mi revine și cheful de scris, pierdut undeva între deadline-uri, To Do List și Marte retrograd (sau ceva). Dar, până atunci, despre acea îmbrățișare.

Fiecare ediție de FITS are pentru mine un spectacol special. Nu știu niciodată de dinainte care o să fie deși au fost ani în care am pariat cu mine că o să fie ăla sau ăla. N-am ghicit niciodată, dar la finele fiecărei ediții, poate cu o excepție sau două în 11 ani, e unul care se lipește de mine mai mult și diferit față de celelalte. Unul care lasă urme, remodelează, (re)așază gânduri sau trăiri foarte personale, schimbă unghiuri de raportare.

Sunt de o săptămână la FITS, însă abia acum găsesc răgaz și un pic de tihnă să scriu (și) aici. Am văzut mai multe spectacole, o să mai povestesc, dar despre Joy/Bucuria lui Pippo Delbono era musai să scriu înainte să mi se usuce lacrimile.
Nu c-ar fi fost trist, deși este, cumva, ci pentru că Delbono a reușit, din nou, o poveste personală care atinge intim, cred, pe oricine asistă. Mă rog, mai puțin pe spectatorul care a ieșit relativ repede din sală, pe acela nu-l atinge nimic, parol!

Azi îmi amintește FB Memories că, acum un an, a fost cel mai greu moment din viața mea. A fost ziua în care l-am lăsat pe tata să plece. Avea să se întâmple, în fapt, peste încă 12 zile. Dar el azi a decis că nu vrea să treacă prin calvarul unui ???tratament??? care nu l-ar fi vindecat sau măcar ameliorat, iar eu am ales să respect asta.

Ieri am sunat un prieten așa, de control, și l-am prins când taman se pregătea de parastas de șase săptămâni pentru tatăl lui. Așa mi-am dat și eu seama că e 28 și sunt opt luni de când nu mai e tata.
Azi FB mi-a adus la Memory mesajul ăsta de la el, de acum șase ani:

Nu, n-ați citit greșit, reiau: la fiecare 40 de secunde un  om reușește să-și pună capăt vieții din propria voință. 800.000 de oameni anual, a doua cauză de deces la tinerii cu vârsta cuprinsă între 16 și 29 de ani, 79% din sinucideri au loc în țările cu venit mic și mediu, însă problema este globală. De asemenea, e de luat în calcul că acestea sunt cazurile celor cu tentativă finalizată. Pentru fiecare dintre acestea, potrivit estimărilor, mai sunt 20 de alți adulți a căror tentativă eșuează.
Practic, la fiecare două secunde cineva încearcă să-și ia viața. Ai clipit? S-a întâmplat! Ai clipit iar? Din nou.
Vă șochează? De ce? Câtă atenție dăm, în realitate, celor din jur?

Mi-am dorit mult să ajung anul ăsta la Electric Castle, în special pentru a mă revedea cu unul din mai noii mei prieteni, un tip pe care l-am cunoscut anul trecut la Jazz TM și cu care am legat o prietenie mai degrabă virtuală, ținând cont de distanța care ne separă în viața reală – domnul locuiește hăăăăt! în Australia! Virtuală, dar prietenie, oricum ar fi. Ne-am revăzut, tot anul trecut, la București, când mi-a tocit pingelele insistând să-i arăt cât mai mult din oraș, și apoi anul ăsta la Cluj/Bonțida.

După TIFF și FITS, însă, ideea de drum dus-întors cu trenul până la Cluj mi se părea la fel de incitantă ca locuitul la etajul 10 într-un bloc fără lift și cu adaos de caniculă, și eram aproape gata să renunț la experiența EC și, mai ales, la revederea cu prietenul meu.

Până la urmă, însă, MasterCard a intervenit și a salvat situația, așa că am ajuns la Cluj într-o oră, după un zbor perfect cu avionul. Mi-am oferit un sejur aproape fițos la un hotel de cinci stele iar la scenă și dincolo de ea, am ajuns cu van-ul care a dus și trupa la Bonțida.

Apropo, trupa e The Cat Empire, iar domnul de care vorbeam e Felix Riebl, solistul lor, cu care puteți citi un interviu mai jos. Mărturisesc că de-acum a trecut nițel timp de la întâlnirea noastră, iar interviul a fost făcut pe email fiindcă amândurora ne-a plăcut atât de mult la EC încât am ajuns înapoi la hotelul din Cluj abia pe la 4 dimineața, cu doar câteva ore înainte ca avionul lor să plece. Și că Felix e încă și mai mișto decât se poate înțelege din răspunsurile lui.

Enjoy!

Tocmai a apărut primul trailer al filmului făcut după minunata carte a lui Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț, și n-aș putea fi mai încântată! Avem de așteptat nițel, cam până pe 7 octombrie 2015, atunci când pelicula va avea lansarea oficială, dar, chiar și așa, o promisiune e o promisiune!