June 14

FITS 2017, Evanghelie: Lumea ca un freak show

Acum câțiva ani, în 2014, spectacolul acelei ediții de FITS a fost, pentru mine, Orchids-ul lui Pippo Delbono. Nu știu dacă a fost cel mai bun, nu așa se face topul meu personal, dar a fost, cu siguranță, cel care m-a ”lovit” cel mai puternic. Pumn în stomac, așa scriam atunci. E de înțeles, deci, de ce așteptam cu nerăbdare și emoții Vangelo (Evanghelie), spectacolul cu care genialul italian a revenit anul acesta la Festival.
Nu, n-a avut același impact. Dar mi-a plăcut. Vai, cât mi-a plăcut!
Din nou, doar că să fiu sigură, fac precizarea că nu sunt un critic de teatru. Scriu despre spectacole din perspectiva unui spectator ceva mai avizat, să zicem, dar care rămâne, totuși, asumat, extrem de personală și subiectivă.

Acestea fiind zise, mă seduce plenar, de fiecare dată, sinceritatea aparent nepăsătoare, brutală, din spectacolele lui Pippo Delbono. Indiferent despre ce vorbește, știi, simți, că e un demers onest. De altfel, artistul e și narator, explică geneza spectacolului chiar în timpul reprezentației: Cu câteva zile înainte să moară, mama mea mi-a spus: ”Pippo, te rog să faci ceva cu Evangheliile, ca să răspândești un mesaj de iubire. Avem atâta nevoie de iubire în vremurile noastre”.

E cunoscut că artistul a renunțat de multă vreme la catolicism, decizie cu mama lui nu s-a împăcat niciodată, și a ales budismul. Cu toate acestea, povestește: Noul Testament (Gospel, la ortodocși, e Noul Testament) mă intrigă, totuși, deoarece conține mesaje pe care le consider relevante, simple și totuși revoluționare. (…) Când citești, dacă treci dincolo de mesajele moraliste și ajungi la esență, își dai seama că de fapt vorbesc despre iubire. 

Evanghelie este o compoziție corală, concepută inițial ca operă contemporană: a prins contur în Zagreb, interpretată de orchestră, cor, dansatori și actori de la Croatian National Theatre, alături de compania teatrală care lucrează cu Pippo Delbono de mulți ani. În această companie sunt artiști care nu au făcut studii de actorie, persoane marginalizate pe care Delbono le-a ”cules” prin peregrinările sale, ajutându-le să găsească sensuri. De exemplu, Bobo, care este surd și are un retard mintal sever, a fost recuperat dintr-un azil acum vreo 20 de ani, Nelsson este homeless iar Gianluca are sindromul Down. Apar pe scenă exact așa cum sunt, ca și cum n-ar juca, deși au roluri.

Dar Evanghelie nu e doar despre iubire ci și despre război, și mai ales despre suferințele refugiaților care au venit în Europa cu credința unei vieți mai bune, iar suferința asta și revolta inerentă sunt aproape palpabile pe scenă. Delbono crede că Binele și Răul sălășuiesc în fiecare dintre noi și ne revine responsabiliatatea alegerii și asumării, prin urmare, pe scenă apar diavoli și călugărițe deopotrivă. Apare și Jesus Christ Superstar. Și avem și o crucificare pe Don Giovanni. Și Stairway to Heaven.
E un freak show poetic, cu apucături diavolești divine, cu râs de drac și liniște îngerească. Și, pe măsură ce scriu, reiau în minte scene și îmi dau seama, după ce l-am mai lăsat să se așeze, că, de fapt, mi-a plăcut foarte mult această alcătuire lipsită de orice urmă de ipocrizie, puternică și, în același timp fluidă.

E, poate, și reacția mea naturală la ceva ce se simte extrem de autentic, o lume nebună în care ești atras fără să-ți dai seama până realizezi că aia e lumea, așa cum o înfățișază Delbono. Nu e un spectacol. Iar reacția fiecăruia e responsabilitatea fiecăruia. Și nu e deloc puțin lucru.

Foto: Sebastian Marcovici | FITS2017



Tags:
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 14/06/2017 by ruxandra in category "FITS", "Teatru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *