Scenă. Opt bărbați de culoare. În costume – pantalon și sacou – fără cămăși. Desculți.
Muzică.
Lumini.
Așa a arătat începutul de la OMMA, spectacol de dans imaginat de coregraful ungar Josef Nadj. Freamăt. Zbuciumat. Tribal. Visceral.

Apărut pe la mijlocul secolului trecut, circul contemporan a luat amploare în anii ’80, odată cu apariția companiilor mari care au pariat pe acest stil artistic, precum Cirque du Soleil.
Include multe elemente din teatru – mimă și pantomimă – acrobații, uneori magie, și aproape niciodată animale.
Pentru că e nu doar un festival de teatru, FITS include în program și spectacole de circ contemporan, și-mi fac un obicei din a încerca să ajung măcar la unul în fiecare an.

De ani de zile, la FITS, o categorie de evenimente care nu-mi lipsește niciodată din agendă este gospelul. Au fost ediții în care ne-am dus la chiar toate reprezentațiile, practic am făcut turul bisericilor și catedralelor din centrul orașului, acolo unde au fost concerte de gospel.

După o primă zi, în care am ales străzile festivaliere în „dauna” sălilor de spectacol, m-am îmbrăcat frumos și m-am dus să văd un spectacol de flamenco la Sindicate.
(Da, știu că-i zice Sala Ion Besoiu, dar pentru mine rămâne Sindicate, tot așa cum MyConti rămâne IBIS. Aia e!)
Am fost un pic îndoită, pentru că aveam de ales între asta și Cavalerul rușilor pe care l-am abandonat vineri fiindcă era prea mișto pe pietonală iar mie prea dor de hărmălaia aia. Și, chiar dacă rușii au fost ireproșabili pe scena TNRS, nu-mi regret alegerea.

Anul trecut, când FITS s-a întâmplat doar online, am experimentat o dubioasă formă de sevraj. După 11 ani de prezență neîntreruptă în Sibiul festivalier, lipsa acestei energii, și cu atât mai mult într-un context care ne-a secat pe mulți de bucurii, s-a simțit dureros de acut.
Cu atât mai mult cu cât Mark ne flutură zilnic pe ecrane amintirile din alți ani. A fost aproape o formă de masochism să mă uit anul trecut la poze din alte vremuri FITS-ești.

Fiecare ediție de FITS are pentru mine un spectacol special. Nu știu niciodată de dinainte care o să fie deși au fost ani în care am pariat cu mine că o să fie ăla sau ăla. N-am ghicit niciodată, dar la finele fiecărei ediții, poate cu o excepție sau două în 11 ani, e unul care se lipește de mine mai mult și diferit față de celelalte. Unul care lasă urme, remodelează, (re)așază gânduri sau trăiri foarte personale, schimbă unghiuri de raportare.

Sunt de o săptămână la FITS, însă abia acum găsesc răgaz și un pic de tihnă să scriu (și) aici. Am văzut mai multe spectacole, o să mai povestesc, dar despre Joy/Bucuria lui Pippo Delbono era musai să scriu înainte să mi se usuce lacrimile.
Nu c-ar fi fost trist, deși este, cumva, ci pentru că Delbono a reușit, din nou, o poveste personală care atinge intim, cred, pe oricine asistă. Mă rog, mai puțin pe spectatorul care a ieșit relativ repede din sală, pe acela nu-l atinge nimic, parol!

Azi dimineață, la cafea, reciteam – de la on this day – textul scris după întâlnirea cu Mihail Barîșnikov și mă gândeam că suntem foarte norocoși ca o mână de oameni să facă acest festival minunat unde vin toți oamenii ăștia geniali și noi ne bucurăm de ei acasă la noi la niște prețuri de zeci de ori mai mici decât se plătesc la ei acasă. Serios. Suntem norocoși.

Și tot așa m-am simțit eu în timp ce mă bucuram de spectacolul Kibbutz Dance Company, Mother’s Milk.

Mie îmi place foarte tare aproape tot ce ține de comunicarea online, din nenumărate motive, dar nu despre asta e vorba aici. În același timp, însă, n-o să mă vedeți vreodată cu nasul într-un laptop ori device cu app-uri de rețele sociale, trăgând aer în piept cu nesaț, așa cum fac cu orice revistă sau carte nouă. Voi nu trebuie, dar, vorba reclamei, eu nu mă pot abține.
Hedda Gabler de la TNRS a fost exact un spectacol pe un text foarte clasic, aparținând dramaturgului norvegian Henrik Ibsen, cu o punere în scenă nu doar modernă ci oleacă aproape futuristă. Mai puțin ursul – referință pentru cine a văzut spectacolul.

NB Aceasta nu este o cronică de spectacol ci una de stari.

Auzisem doar de bine și foarte bine despre spectacolul naționalului bucureștean după Ionesco în regia Andreei și a lui Andrei Grosu. Văzusem și imagini impresionante făcute de Florin Ghioca. Dar n-ajunsesem să-l văd. Prin urmare, cu oarece jenă, că nu-i fix frumos să mă duc la spectacol de la București în FITS, pentru că pot să-l văd și acasă, m-am dus, totuși, pentru că voiam musai și neapărat să-l văd.