October 23

Julit, fript, opărit și hohotit de râs

Pe vremea când eram Ilinca Dima (nu întrebați, e o poveste lungă, și deja e noapte), adică pe la începuturile mele de blogger (unșpe ani, copii! când au trecut?!?!), povesteam diverse întâmplări din viața mea, un fel de aventurile mele povestite chiar de mine. De obicei, în cheie comică, că așa-s eu, fac mișto, și în primul rând de mine.
N-am prea mai scris așa după aia, nu musai pentru că mi-am propus să scriu altfel, ci pentru că așa m-a dus inspirația și, dincolo de altceva, e important pentru mine să rămân autentică (și) pe blog. Dar în seara asta facem o excepție. Ca să nu râd singură. De mine, desigur. Deci cum a fost ziua mea de azi.

Luni. Programare la dermato ”pe la nouă”. Iau antihistaminice deja, iar alea mă fac foarte somnoroasă. Nu că altfel oboseala acumulată în ultimele săptămâni m-ar califica la alte epitete ori stare, dar somnolența de xyzal (prima dată când iau) e deosebită. Nu doar că pare coffee proof, iar eu oricum nu beau prea multă cafea, da’ mi se pare că mă face și ușor întârziată,  adică efectiv mi se pare că am un delay la conexiuni. Genul ăla în care pleci de pe canapea la bucătărie cu un scop, ajungi acolo în trei secunde, și nu e ca și cum pe drum ți se întâmplă vreun eveniment, și nu mai știi de ce te-ai dus. Asta e de ieri. Și-aș mai avea.
Sau îți cauți cheile cu cheile în mână. Sau comanzi Uber și apoi nu înțelegi unde naibii a dispărut comanda ta de pe Taxify, care nu dispăruse, desigur, ci doar nu exista, pentru că, dăăăăăă, ți-ai comandat Uber. Sau duci un mic cadou pentru doctorița mereu foarte amabilă și ieși din cabinet uitând să i-l dai.

Și zici Gata!, îți (mai) iei o cafea de la automatul din spital, fumezi o țigară și-ți spui că ți-ai adunat mințile, gata, ai o săptămână grea, ai lecții, ai treabă, adunaaaa-rea, Ruxo!, că nu e vreme de împrăștiat.
Instrucția odată terminată, iei decizia înțeleaptă să nu te mai încurci cu traficul și să te urci în tramvai spre casă, și ce baftă!, chiar cel potrivit se apropie de stație, și tu la fel, ce bine că e blocat traficul, își spui în gând, în timp ce faci slalom printre trei benzi de mașini care stau deși au verde, trei de ele ca o gazelă, urci pe refugiu, ești atât de aproape că vezi zâmbetul vatmanului și pe urmă te împiedici și cazi! Yeap, chiar așa am făcut! În toată splendoarea mea blondă! Jboaaang!

M-am repliat uluitor de repede – ce înseamnă un boost de adrenalina! – iar vatmanul zâmbăreț m-a așteptat să mă urc, deși avea, cum am zis verde la semafor. Am prins chiar și loc pe scaun, era aproape gol tramvaiul. M-am așezat și am râs. Mă, da’, nu așa, în gând, am râs cu sunet, cum să zic, de se uita tanti din fața mea cu mirare nedisimulată la mine. Și îmi făceam recensământul juliturilor*, și mai râdeam nițel – mai puțin la aia a telefonului, ca eram cu el în mână; e întreg, mulțumesc proniei care m-a făcut să întorc mâna în care-l țineam cu podul palmei în sus, fix ca să nu sparg telefonul, și i-am prins doar o zgărietură mică, și nici măcar nu e pe sticlă. Whew!

Am ajuns acasă, în fine, cât de cât întreagă. Mi-a făcut o omletă, m-am fript – foarte bune tigăile de la Mega, apropo. Tigaia ok, utilizatoarea nu prea. Nu m-am fript nasol, doar așa, cât să rămână o urmă pe arătătorul de la mâna dreaptă – care e și julită pe partea cu degetul mic de la ”accidentul de tramvai” – așa o să-i rămână numele pățaniei.
Apropo, am zgaibă în genunchi, ca-n copilărie. How cool is that?!

Tot restul zilei am muncit, am fost la piață, am căutat (în van) păianjenul care m-a mușcat de-am ajuns la medic cu reacție alergică rea, am documentat una-alta despre o super campanie (One Night de la Absolut, next on printreranduri.eu), am vorbit la telefon, mult și încă nițel pe deasupra. Și am vrut niște ceai, acu’ vreo juma de oră. Și de data asta n-am uitat de ce m-am dus la bucătărie așa că am fiert niște apă. Pe care am turnat-o aproape în cană, dar mai ales pe aceași mână dreaptă personală, în special pe inelar. Și cum stăteam eu cu degetul roșu, nuanța rac, sub jetul de apă, mă, m-a bușit un râs de numa’ și m-am înveselit – estimez că abia acum a trecut efectul xyzalului, da’ vine mintenaș ora pentru altul, deci stați liniștiți, cred că n-are ce să mi se mai întâmple azi.
Mă rog, măcar pot să sper, nu?

A. Poza asta cu Max are legătură cu ziua de azi, promit, dar într-un fel despre care doar cine știe cunoaște: fix doi oameni, iar unu’ sunt eu. Sorry!




Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 23/10/2017 by ruxandra in category "texte de tot râsu'

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *