April 16

Cel mai greu moment

Azi îmi amintește FB Memories că, acum un an, a fost cel mai greu moment din viața mea. A fost ziua în care l-am lăsat pe tata să plece. Avea să se întâmple, în fapt, peste încă 12 zile. Dar el azi a decis că nu vrea să treacă prin calvarul unui ”tratament” care nu l-ar fi vindecat sau măcar ameliorat, iar eu am ales să respect asta.

Am știut înaintea lui diagnosticul.
Fusese confirmat, cu o săptămână în urmă, și de rezultatul biopsiei, negru pe alb, pe o foaie de hârtie pozată și trimisă pe Whatsapp de un rezident. Nu m-am mai dus până la capătul orașului s-o iau. Era glioblastom de gradul IV, cea mai împuțită și agresivă tumoră cerebrală. În cazul lui – și asta știam deja – inoperabilă. Nu doar pentru riscul vârstei lui înaintate, ci și pentru că era mare și nefericit poziționată – făcuse deja ravagii: de la câteva furnicături în mâna dreaptă, primele simptome, zece zile mai târziu deja nu mai putea să meargă. Întins, le putea mișca, încă mă bătea la skanderbeg cu mâna aia, și nu trebuia să-l las, dar nu mai putea merge și devenise, în multe și intime privințe, dependent de grija altora. Chiar dacă ar fi reușit să-i decupeze tumora, paralizia definitivă era inevitabilă. Pe scurt, dacă și oricât ar mai fi avut de trăit, avea s-o facă în pat, dependent de ajutorul cuiva. Doar că el încă nu știa asta.

După biopsie, ne-au dat pentru acasă niște antiinflamatoare puternice, în speranța că țesutul din jurul tumorii s-ar mai liniști puțin și, eventual, și-ar putea recupera ceva din mobilitate. Mai primisem și un set de exerciții de kineto pe care le făceam cu el de două ori pe zi, eu de dragul lui, el de dragul meu. Uneori i se părea că are mai multă forță. Uneori mi se părea și mie, doar că eu știam că mersul nu avea să mai revină. Glumeam și-l încurajam dar în spatele zâmbetului țineam închise lacrimi și urlet de neputință.

O săptămână, după rezultat, mi-a luat să mă văd cu unii dintre cei mai buni neurochirurgi și oncologi din țară. Tata știa că e o tumoră, nu un AVC, așa cum s-a crezut inițial, dar nu știa de care e. Cu mâna pe inimă, cred că am luat în calcul și am discutat toate potențialele variante pentru el. În nici una dintre ele, nu avea să mai meargă vreodată. Operația era exclusă, ar mai fi rămas varianta cu chimio și radio, cu dus și adus zilnic cu ambulanța, așteptat pe holuri, stat într-un pat cu perfuzia de otravă, și toate astea doar pentru una, două, poate trei luni în plus… dacă avea să poată îndura tot acest ”tratament”. Eu știam ce aș fi decis pentru mine, dar pentru el trebuia să decidă el. Iar eu trebuia să-i spun toate astea.

Azi e fix un an de la discuția aia. E fix un an de când m-am azezat pe marginea patului, în fosta mea cameră de la ai mei, că acolo i-a fost cartierul general, l-am luat de mână și i-am spus ce are și care îi sunt opțiunile, fără menajamente și cosmetizări. Doar noi doi. M-a ascultat cu atenție, a cerut câteva lămuriri pe parcurs și, la sfârșit, m-a întrebat dacă sigur-sigur nu exista vreo soluție, oricât de radicală, prin care să mai poată merge. I-am spus că medicina nu are una.
Și pe urmă m-a întrebat ce cred eu c-ar trebui să facă – a fost singura dată, ever, când tata m-a întrebat asta.

Știam, o știu și acum, nu am și nu o să am vreodată nici măcar o umbră de dubiu în sensul ăsta, că, dacă i-aș fi cerut să se apuce de chimio și radio, oricât de chinuitor avea să-i fie să treacă prin asta, ar fi făcut-o pentru mine. S-ar fi chinuit prin paturile de la IOB, fără să se plângă, doar ca să am eu liniștea că am făcut tot ce se putea, doar ca să mai trăiască o lună sau două în plus, nu conta cum, pentru mine ar fi trecut prin calvarul ăsta. Era decizia lui, dar, de fapt, era a mea. Eu trebuia să aleg dacă îi cer să facă asta sau nu.

***

Sunt bătăioasă, semăn cu el. Nu caut lupte, dar nici nu mă feresc de ele dacă trebuie duse, dacă are sens, dacă contează, dacă e important. Privind în urmă, sigur nu am ales mereu luptele ”care au meritat”, însă mi-am asumat deciziile și bătăliile, mi-am bandajat rănile căpătate cum am știut mai bine și am mers înainte, recitând din Coșbuc, ”O luptă-i viața, deci te luptă; cu dragoste de ea, cu dor”. Sunt genul care-și pune, la propriu, sare pe rană când se taie, cu toate că ustură ca naiba, pentru că așa se oprește cel mai repede sângele.

Tata a fost stâlpul meu de rezistență, reperul de voință și ambiție, chiar dacă nu i le-am moștenit pe de-a-ntregul, standardul de demnitate, omul despre care știam că-mi va ține spatele, orice-aș face, necondiționat, care ar muta munții din loc dacă pentru mine nu s-ar putea altfel.
Tata a fost eroul meu și n-am făcut caz de asta, nici el, nici eu.

Cumva am știut că, de data asta, el să nu se lupte, iar eu să nu-i cer asta, era, de fapt, cel mai curajos lucru pe care-l puteam face amândoi. Căci e un act de curaj să-ți privești sfârșitul în ochi și să-l lași să fie, să înțelegi și să accepți că nu are sens să te împotrivești, deși nu te-ai ferit niciodată în viață de lupte.
Tot așa cum, probabil, cea mai mare dovadă de iubire e să te gândești întâi la celălalt, la binele și liniștea lui, mai presus de ce ți-ai dori tu, mai presus, de durerea ta.

***

I-am spus că, dacă vrea să înceapă chimio și radio, o să fiu lângă el și, dacă nu vrea să treacă prin asta, eu tot lângă el o să fiu. Și așa am făcut. A plecat liniștit, de acasă, 12 zile mai târziu.

N-am scris asta ușor, ba chiar din contră, însă am scris-o cu gândul că poate ajută pe cineva care trece prin ce-am trecut eu. Ideea pierderii cuiva drag e adesea de neimaginat și vrem să facem posibilul și imposibilul pentru a amâna asta. Uneori medicina are soluții și merită să mergi acolo unde ele există. Alteori, însă, tot ce mai putem face e să acceptăm inevitabilul și să facem oricât de bun se poate timpul rămas, să le mulțumim că i-am avut în viața noastră și să fim recunoscători că am primit răgazul să ne luăm rămas bun – foarte mulți nu primesc acest răgaz.



Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 16/04/2019 by ruxandra in category "de suflet

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *