March 1

Mă iubeşte femeile! Află AICI cum!!!

Mă iubeeeeşteeee feeeemeeeileeeee! Uite-aşa aş putea să cânt totă ziua, dacă, în loc de asta, n-aş cânta

Sunt un diavol,
Sunt un înger,
Unii spun ca sunt un sfânt
Sunt mândria “mamei” mele, mă iubeşte vrând-nevrând
Sunt în visele pisicilor de pe acest pamânt
Şi a ajuns să-mi placă viaţa asta fiindcă ştiu cine sunt!

Am primit flori azi, nişte narcise şi nişte violete, şi cum sunt un suflet sensibil le-am amuşinat cu speranţa (deşartă) că îmi iese şi mie de-o gustare la faza asta – no way, sunt amare! Poate să fac un ceai din ele, crude nu-mi plac!

Apoi am primit un (şnur de) mărţişor pe care era să-l mănânc… Acu’, serios şi pe bune, cum să-i dai unei pisici respectabile ciucurei şi să te aştepţi să stea cuminte cu ei la gât?! A durat ceva până m-am prins dar, trust me!, nici un mărţişor nu poate să-mi reziste! Dar altceva voiam să zic, nişte sfaturi pentru alţi motani, cum să facă şi să dreagă, vă învăţ eu mintenaş!

1. Dacă te cheamă, nu te duci! Las-o să te strige, să simtă cine-i şeful, să afle că are nevoie de tine! Excepţie: când te cheamă la masă! Atunci te duci, că altfel s-ar putea să rămâi flămând!

2. Te duci când nu te cheamă! E clar că se gândeşte la orice altceva, mai puţin la tine! Deci trebuie să-i reaminteşti cine e şeful!Împăunează-te un pic pe-acolo ca să pară că ai motiv!

3. Foarte important: du-te peste ea mai ales când are treabă, fiindcă e prea ocupată să te dea la o parte. În subconştient, însă, cu toţii ştim asta: apreciază întreruperea. Dacă poţi să te bagi între ea şi un anumit obiect numit laptop, cu atât mai bine!

4. Uneori nu e nevoie de cuvinte. Orice-ar face, te duci şi te faci pled la picioarele ei. Daca te ţine şi te pricepi, poţi să şi torci! Treaba asta are succes garantat!

5. Nu uita s-o faci să râdă, chiar dacă te pui tu în situaţii caraghioase. Mie îmi iese în mai multe feluri chiar. Fie faci o moacă haioasă, fie alergi o muscă, fie îi cari papucii prin casă. Dacă râde, n-are cum să nu te iubească!

Toate astea sunt probate, în timp, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt! Până la urmă, dintre noi toţi, cine s-a mutat la în casa ei din prima zi în care v-aţi întâlnit, şi cine are parte de cele mai bune cine deşi nu merge niciodată la piaţă?! Aham, EU!

În fine, darul meu pentru voi sunt chiar eu:

Să aveţi o primăvara superlativă!


January 27

De ce iubim pisicile (concurs)

Ieri, domnul Sony era aşa de plin de importanţă când a scris despre curiozităţile pisiceşti, încât a uitat!!! să vă spună că are şi un cadoul pentru voi, adică un dicţionar pisicesc, cu şi despre pisici, pentru orice iubitor de mâţe – atenţie, însă, e în limba engleză!

Cum niciodată nu e prea târziu să învăţaţi lucruri despre animăluţul de lângă voi, revin eu azi şi vă propun să adunăm împreună o sumă de motive pentru care iubim pisicile. Încep eu, iar voi puteţi continua. Duminică seara, domnul Sony o să aleagă cel mai frumos răspuns, iar comentatorul va fi răsplătit cu dicţionarul pisicesc.

Iată primele cinci motive ce-mi vin în minte:

1. Pisicile au darul de a calma chiar şi cea mai enervată dispoziţie atunci când vin, pîş pîş, se cocoaţă în poala noastră şi încep să toarcă.

2. Pentru că nu au nevoie să fie scoase la plimbare şi-şi fac singure toaleta.

3. Pentru că sunt super haioase  atunci când se joacă.

4. Pentru că au personalitate!

5. Pentru că se pot strecura printre multe obiecte fără să dărâme nimic.

Pentru că…? Spuneţi voi!

UPDATE: and the winner is… Diana Tofan! Doamnă, domnul Sony nu iese în oraş să vă dea personal pisicodicţionarul, dar eu m-aş putea abate la o farfurioară cu lapte! Trimit mail mintenaş să ne sincronizăm agendele!

Toate comentariile voastre sunt tot atatea motive pentru care iubim pisicile iar domnul Sony vrea sa stiti ca va multumeşte (de pe măsuţa de cafea, unde nu are voie să şadă!) şi e foarte onorat de aşa partenere de dialog şi că mai pregăteşte şi alte surprize! :)


January 26

Curiozităţi pisiceşti

Guest post by Domnul Sony. Adică eu!

Citesc frecvent tot felul de supoziţii despre noi, felinele mici de apartament, aşa că m-am gândit să vă scriu câteva lucruri pe care poate nu le cunoaşteţi despre noi, dincolo de faptul că suntem, într-adevăr, cel mai simpatice animale de companie.

De exemplu, sunt sigur că nu ştiaţi că multe pisici au intoleranţă la lactoză, iar faza cu Tom şi laptele e doar o chestie pentru desenele animate. De fapt, nu prea ne pică bine la stomac. De asemenea, suntem străine de gustul dulce şi, ca şi voi, ne putem balona. Deci, nu, nu ne îngrăşăm, aşa, instant!

Uşiţa pentru pisici a fost inventată de Isac Newton, care iubea pisicile, iar Hitler ne ura, ceea ce mi se pare tot o chestie bună de PR.

Mai nasol pentru PR este faptul că pisica este singurul animal domesticit nemenţionat în Biblie. Mă rog, e ok, oricum nu sunt o fiinţă prea religioasă: când a venit preotul să sfinţească apartamentul în care locuim, l-am scuipat, uite-aşa: Hîîîî! În schimb, în Egiptul antic, atunci când murea pisica, toţi membrii unei familii trebuiau să-şi radă sprâncenele în semn de doliu! Adică şi fără pisică şi fără sprâncene!

Cele mai multe pisici sunt mai degrabă stângace (40 la sută) decât dreptace, doar 20 de procente. Adică nu campioane la stângăcii, ci chiar stângace, adică le e mai la îndemână să facă lucruri cu labuţa stângă. Restul sunt ambidextre. Eu sunt ambidextru: răstorn lucruri prin casă şi cu dreapta şi cu stânga, nici o problemă!

Şi, ca să terminăm odată cu vârsta pisicilor, iată cum se calculează: după primul an de viaţă avem cam 15 ani omeneşti, după al doilea cam 24 de ani. După asta, fiecare an echivalează cu patru ani din viaţa voastră. Aşa că eu, la cel opt ani şi jumătate ai mei, am cam 50 în ani omeneşti, deci, I’m sorry, sunt tânăr, bună seara!


December 24

Cu colinde înainte!

Ca de obicei, Crăciunul reuşeşte să mă ia prin surprindere, deşi nu e ca şi cum n-aş cunoaşte data precisă când vine. În fiecare an!!! Oare cum reuşeşte Mrs. Claus să le facă pe toate?!

Am reuşit să-mi iau brad (tăiat, că cei din ghivece erau deja un pic cam scuturaţi), am reuşit să fac TOATE cumpărăturile – şi chiar dacă am uitat să iau ceva, nu mai ies nici bătută! -, am luat daruri pentru toată lumea, chiar şi pentru mine, iar Domnul Sony are şi el cadoul lui.

Dar! Casa e vraişte, friptura e aşa cum am luat-o de la măcelărie, vinul e nefiert, fructele pentru garnitură nu sunt nici ele hăcuite, pâinea de află la stadiul de făină în pungă + drojdie în pachet + apă în sticlă şi seminţe de susan în cutie, bradul e cât se poate de naturel şi am doar o vagă idee unde am ascuns beteala.

Dar e bine. E bine, nu? Petrecerea de Crăciun cu prietenii începe abia diseară, hâââât, departe, peste vreo şase ore! Şi poate, POATE, zic!, reuşesc să le fac pe toate până atunci! Cu colinde înainte! Ceea ce vă doresc şi vouă!

Pregătiri fericite!


December 16

Sunt foarte supărat!

Guest post by Domnul Sony. Adică eu!

De câteva zile mă râcâie, mă sâcâie şi mă enervează! Am încercat s-o ignor, am încercat din toate puterile mele pisiceşti: am dormit mai mult, am încercat să mă concentrez pe mâncare, pe şoarecele cu iarba pisicii, ba chiar şi pe locurile şi lucrurile pe care ştiu că nu am voie să le ating.

Aseară, însă, n-am mai suportat şi m-am răcorit! M-am scărpinat în ureche până la sânge.

Desigur, ea s-a îngrijorat foarte tare când a văzut ceva roşu în urechea mea, iar eu credeam că voi avea parte de un alint, ceva – drept e că nici eu nu m-am bucurat prea tare, că doare! – dar nu! Ea m-a ignorat total şi s-a apucat să dea telefoane. După care m-am trezit că mă înfăşoară într-un hanorac de-al ei şi mă ia pe sus!

Am călătorit cu liftul, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de ceva vreme, apoi cu o maşină galbenă şi aşa am ajuns la InterVet. Sau, dacă preferaţi aşa, la Gabi. Gabi e medicul meu, el mă repară de fiecare dată când fac sau păţesc vreo năzbâtie… cam cum a fost când am vânat porumbei în aer de la etajul şase până jos. Sau când am făcut dermatită. Sau când mă apucaseră pandaliile şi am devenit foarte teritorial aşa că a trebuit să fiu scăpat de… bile!

Fireşte, eu nu prea îl plac pe Gabi şi niciodată nu pricep ce vrea de la mine. Partea bună e că nu am otită, urechea mea e curată, aşa că orice m-ar fi iritat o să treacă, de data asta!, cu câteva picături. Detest partea asta cu picăturile şi recunosc că nu prea stau potolit să mi le pună. Cumva, însă, ea reuşeşte să mă păcălească, şi după aia eu tot scutur din cap şi o tratez cu coada! Azi am şi plâns!

Sunt foarte supărat pe ea! Vă rog să-i spuneţi să nu mă mai chinuie!

Vă mulţumesc!


November 24

Puss in Boots, o cronică scrisă de Dl. Sony

Sunt eu, domnul Sony, şi am fost pus la muncă, cică să fac o recenzie de film parce que doamna PR a umblat creanga prin urbe aseară, la nu ştiu ce aniversare, aşa că eu am avut de văzut filmul Puss in Boots. E vorba de acelaşi motan ca-n Shrek, doar că povestea se petrece înainte de întâlnirea cu căpcăunul.

Motanul ăsta are cizme, e erou şi prieten cu un ou. Nu, serios, nu glumesc, chiar e prieten cu un ou, un fel de Hopa Mitică Pică-n Fund şi se Ridică, doar că îl cheamă Humpty Dumpty. Şi mai e şi o pisică, fireşte, una… mmm… meseriaşă: Kitty Softpaws. Vocile celor două pisici sunt asigurate de Antonio Banderas şi Selma “ah!” Hayek, doi actori care au mai jucat împreună în câteva filme în care îi făceau praf pe toţi!

Puss şi Oul se cunosc din fragedă pruncie şi sunt cei mai buni prieteni. Oul visează boabe verzi fermecate pe pereţi, alea care au legătură cu Jack şi cu vrejul de fasole, şi îl îndeamnă pe Puss la rele. Dar Puss e bun, ca orice pisică, şi nu vrea să facă rele, până când nu are încotro. Şi uite-aşa, din erou ajunge afiş deasupra căruia scrie WANTED şi nici nu mai vorbeşte cu Oul – ceea ce mi se pare firesc, oricum. Ou vorbitor?! Şi unde mai pui că pare mai indestructibil decât însăşi lanterna Varta!

În fine, nu vreau să vă povestesc filmul, fiindcă am înţeles că nu se face să strici plăcerea oamenilor de a-l urmări. Totuşi, vreau să vă spun că mie mi-a plăcut, mai ales că dacă-l vezi pe un ecran mare mare mare, de trei ori mare, adică în 3D, la IMAX, toată experienţa este încă şi mai mişto, că se văd în detaliu firele din blana lui Puss şi pernuţele lui Kitty. În fapt, cred că e un film aşa de atrăgător încât până şi câinilor le-ar plăcea, fiindcă, ştiţi voi, nimeni nu poate rezista privirii ăleia pe care doar Puss in Boots poate s-o facă. Apropo, vedeţi aici nişte imagini de la casting:

Ca detaliu de culise, vreau doar să mai adaug că aseară am încercat să dansez tango dar nu prea mi-a ieşit. Bine, glumesc, nu asta vreau să vă spun ci despre ideile trăznite care le-au venit celor de la Dreamworks pentru promovarea filmului. În primul rând, au făcut o vizionare cu pisici. Pisici adevărate, ca mine, nu animaţii. Dovada:

 Şi, în fine, cea mai mişto idee, să-l facă pe Puss erou într-o faimoasă reclamă la Old Spice. Priceless!

Look at him. Now look back at me. Now at him. Now back to me. Nu-i aşa că’s mai drăguţ decât el?!


November 19

HELP! Nu vreau să fiu concediat!!!

Guest post by Domnul Sony

Zilele trecute, în timp ce doamna PR se delecta cu raţă pe varză şi poveşti augustiniene, stăteam ca fraierul singur acasă, fără raţă şi fără varză, şi navigam pe net ca să mai treacă timpul. Şi cum eram eu aşa, blazat, dau peste o ştire care m-a scos urgent din starea mea de dulce plictis!

Larry the Cat este, d’oh!, o pisică. Adică un motan, aşa, ca mine, doar că el locuieşte într-o casă din Londra, pe Downing Street la numărul 10 – în caz că nu vă sună clopoţelul, tot acolo, cu Larry, locuieşte şi premierul britanic, Domnul Cameron.

Larry ăsta are patru ani, nu este, n’are cum să fie atât de drăguţ ca mine (dar cine poate?!) şi a fost angajat la reşedinţa premierului pentru a patrula pe-acolo şi a prinde nişte chestii mici despre care tot ce ştiu e că se cheamă şoricei şi se mişcă repede, sunt mici şi, din motive inexplicabile, par să-i deranjeze pe oameni.

Până aici nimic în neregulă, dar zilele trecute, la vreo patru luni şi ceva după ce Larry a venit în Downing Street 10, o asemenea creatură mică a fost zărită printre picioarele invitaţilor la un dineu oficial, timp în care Larry era plecat pe acoperişuri după o vecină de care e înamorat până peste coadă! Cam aşa:

Aşa că inglişii, că-s mai cu capul, au cerut, nici mai mult nici mai puţin, decât concedierea lui Larry pe motive  evidente de incompetenţă! Mă rog, se pare că premierul i-a luat apărarea, aşa că, deocamdata, pisica e safe. Dar, frate, nu pot să nu mă gândesc la treburi concrete: oare a semnat un contract? Oare e membru într-un sindiCAT? Care e job description-ul lui?!

Treaba asta m-a pus serios pe gânduri fiindcă nici eu nu am semnat nici un contract, şi eu sunt cules de pe stradă (la frageda vârstă de şase săptămâni) şi nu am nici un job description. Adică, sigur, ea îmi mai spune ce SĂ NU FAC, dar niciodată n-am fost atent la asta – trebuia?!

Serios acum, dacă pisica premierului Marii Britanii a fost pusă într-o asemenea situaţie, eu, un biet motan blond din România ce şanse am să nu fiu concediat dacă i se pune doamnei PR pata pe mine? Am opt ani deja, unde mi-aş mai putea găsi un locuşor tihnit la vârsta asta dacă mă dă afară?

Concret, îmi trebuie un job description, să fie clar ce am de făcut ca să nu fiu concediat! Vă mulţumesc! Acum mă grăbesc să sparg un pahar sau o cană, ca să aibă mai puţine chestii de spălat în chiuvetă. Poate şi o farfurie, să vadă că sunt harnic! Sunt pe drumul cel bun, nu?!


November 8

American Airlines şi Jack the Cat: final trist

Acum vreo două luni vă povesteam cum motanul Jack a pus pe jar American Airlines, ditai compania americană de transport aerian, provocând un adevărat dezastru de PR. Pe scurt povestea e aşa: în timp ce se afla, în cuşcă, în custodia American Airlines, urmând să plece, alături de Karen Pascoe, stăpâna sa, în California, Jack a dispărut. Nu se ştie cum, iar American Airlines a refuzat să facă publice înregistrările video care ar fi putut lămuri acest aspect.

Între timp, pagina de FB creată pentru cei care doreau să fie la curent cu operaţiunile de căutare a ajuns la peste 25.000 de fani, iar vocile care criticau American Airlines erau din ce în ce mai puternice, mai multe şi mai furioase, în timp ce compania dădea din colţ în colţ.


Acum vreo 10 zile, Jack a fost găsit, chiar în incinta aeroportului, dar nu de către cei de la AA, ci de către un lucrător vamal, după ce o parte dintr-un plafon s-a prăbuşit odată cu mult căutatul Jack. Motanul era deshidratat, nemâncat, au estimat veterinarii, cam de când se pierduse, asta cu toate că cei de la AA au pretins că au aşezat apă şi mâncare pentru Jack în diverse puncte din uriaşul aeroport JFK.

N-am scris atunci, pentru că starea lui Jack nu era, desigur, prea bună. Update-urile de pe Facebook arătau, totuşi, că motanul se va face bine, şansele păreau destul de mari în favoarea unui sfârşit fericit, chiar dacă, de când a fost găsit, Jack a avut mereu perfuzie în lăbuţă. În plus, de la cădere, bietul motan se rănise destul de sever la spate, avea julituri şi răni care nu se închideau din pricina faptului că era subnutrit de atâta vreme.

După toate încercările de a-l salva, însă, medicii au decis că Jack nu-şi va reveni, că rănile, perfuzia şi celelalte tratamente sunt, oricum, foarte dureroase pentru el, şi că cea mai bună soluţie, în cazul lui, este eutanasierea, aşa că Jack the Cat a murit.

În timp ce scriu rândurile astea, domnul Sony doarme senin pe canapea, lângă mine. Şi nu pot decât să mă gândesc cât de oribil trebuie să fie această experienţă pentru Karen, stăpâna lui Jack, să ai un animal de companie, să ţi-l piardă unii care erau plătiţi să aibă grijă de el, să nu ştii nimic despre soarta lui vreo două luni, apoi să-l regăseşti, să speri că o să fie bine şi, într-un final, să autorizezi eutanasierea lui. Sincer, eu aş muri de gât cu oricine ne-ar pune, pe mine şi pe domnul Sony, să trecem printr-un asemenea coşmar.

Sper că American Airlines vor avea parte de un proces oribil şi de nişte costuri care să-i doară cam pe cât îmi imaginez euc-o doare acum pe Karen şi, de asemenea, de un PR şi mai rău decât au avut până acum – şi cel mai probabil aşa va fi!

Între timp, cei care au avut grijă de pagina lui Jack pregătesc “Legea lui Jack”, una care să oblige companiile aeriene americane la mai multă responsabilitate faţă de transportul animalelor începând cu a le pune zgardă cu GPS în perioada în care le au în custodie. Şi, cu siguranţă, nu se vor opri aici.


August 12

Câteva idei, vă rog!

Guest post by domnul Sony

Şi să ştiţi că apreciez foarte mult aprecierile voastre de la postul precedent, cel cu sfaturile. Mai am sfaturi, dar nu azi. Azi sunt uşor ambetat la gândul că am rămas singur acasă. Home Alone 137 cred, dar cine mai stă să numere cât umblă fata asta creanga?! Şi am încercat să plec cu ea, m-am ascuns în geantă, dar mi se vedea capul.

Pe de-o parte, sunt un pic stresat pentru că am responsabilităţi şi trebuie să mă duc la uşă ori de câte ori aud o mişcare, că poate se întoarce. Nu ştiu când se întoarce, dar nu-mi place să stau singur. Pe de altă parte fiindcă ea e şi jucăria mea preferată. Serios, vouă v-ar plăcea să rămâneţi fără televizor, fără mobil şi chiar fără net câteva zile?!

(asta e o poză mai veche, între timp are un laptop din ăsta şi eu nu mai pot să stau călare pe net toată ziua)

Anyway, acum sunt fix în situaţia aia în care miaun în sufragerie, apoi fug repede-repede în dormitor ca să-mi răspund. Nu poţi să te joci aşa prea mult, iar eu am o vârstă, totuşi.

M-am gândit să fac un party, am destule grăunţe, dar nu prea cunosc alte pisici. Pe vremuri, pe acelaşi palier cu apartamentul nostru, locuia un motan portocaliu şi slăbănog, o zgâtie, cu care m-am întâlnit, aproximativ nas în nas, într-o zi. De fapt, eu ieşisem pe holul blocului, ca să văd care mai e treaba, ce mai fac babele, în fine, să mă asigur că totul merge cum trebuie, şi când colo, puf! tigratul, slăbănogul, maţe goale, fripturistul îmi iese în cale!

Şi nu vă spun că se arcuise tot de parcă era băgat în priză şi a vrut să mă scuipe?! Cât tupeu să ai să te porţi aşa cu mine când e clar că 1. eram mai mare decât el şi 2. eu sunt blond natural, nu roşcat din ăla oxigenat. Cât tupeu?! Eu am vrut să fiu prietenos, adică, na, eram curios ca o pisică, fiindcă nu mai cunoscusem alţi motani, decât o mâţă, tot vecină, Fetiţa, iar el a băgat atitudine din asta mitocănească.

În replică, m-am uitat foarte urât la el şi am ţuştit-o spre casa noastră ca să văd dacă are tupeu să vină după mine. N-a avut. Pe urmă mi-a părut rău că am auzit că s-a pierdut sau a căzut de la balcon sau aşa ceva. Dacă am fi fost prieteni aş fi putut să-i spun că nu e mişto să cazi de la balcon. Adică adrenalină, adrenalină, dar chestia aia gri de pe jos nu seamănă cu mocheta pe care o tot gheruiesc eu. Nu, deloc. E tare, e rece şi miroase în multe feluri. Şi doare, au!

Mă rog.

Ideea e că dacă ar fi locuit în continuare aici aş fi putut să-l invit la un party. Nici Fetiţa nu mai e, s-a mutat. Vlăduţ (adică ursul de pluş) nu e suficient de distractiv, iar Căţelul nici atât! Şi, deşi mă străduiesc – pe şest! – de câteva zile, nu cred că o să reuşesc să sparg vaza fumurie. Singur, o să stau un pic la plajă, ultravioletele fac bine la blană, iar lumina din balconul nostru e divină. Dar în rest?!

What to do, what to do? Idei?


August 11

Anonimă la Sfântu Gheorghe

Aşa cum scriam la recomandările de locuri #dinRomânia pe care e bine să nu le rataţi prin excursiile voastre în ţară, Delta e la mine pe primul loc, combinaţia ideală între sălbăticie şi urme de viaţă umană, veselă şi degrabă dătătoare de bineţe, apă dulce şi apă sărată, vorba maestrului Julică (Cocoşul, nu Cotcodacul!), asfinţiturile perfecte şi plajele nesfârşite. Şi pustii. Mai ales pustii.

Ceea ce, fireşte, n-o să fie cazul acum, fiindcă la Sfântu Gheorghe are loc, până duminică, festivalul de film Anonimul, o veselă, cinematografică şi eclectică adunare, după cum reiese din poveştile Cristinei şi ale lui Adrian. Mă voi amesteca şi eu, deci, în mulţimea pestriţă, cu mişcări de tango şi poveşti din Anatolia, şi cu încrederea că voi vedea filme mari până la ore mici. Nederanjată, prea tare, de ţânţari. Totuşi, prinţii deghizaţi mă pot contacta :))

Nu vă ascund faptul că asta o să fie, probabil, singura mea vacanţă în acest an. Sau în anul trecut, că tot veni vorba. Sau acum doi ani… Dar nu va interesează asta, nu? Sunt pregătită să fac multe fotografii, să cunosc oameni faini, să-l vizitez pe Gogu Ornitologu, să mă bucur de aer, de soare (sau de ploaie, ce e scris şi pentru noi, vorba aia!) şi de MARE!

Pricep că e net bun în Complex, aşa că s-ar putea, doar s-ar putea, zic, să vă ţin la curent cu ce se întâmplă pe acolo. Dacă nu şi nu, totuşi nu disperaţi: Domnul Sony îşi freacă labele fiindcă are parola de la blog şi am observat că vă place cum scrie obrăznicătura blondă!